27 Words
O mie de ochi se uitau la mine. Nimeni din sală nu vorbea, iar singurul sunet era o tuse înăbușită din întunericul din spatele sălii. De ce nu șopteau toți la vecini? Nu ar fi trebuit să se joace pe telefonul mobil sau chiar să doarmă, ca niște adolescenți normali? M-am gândit repede la liceu, când stăteam unde stăteau ei astăzi. Nu aș putea să vă spun numele niciunei persoane care a venit să vorbească și nici nu mi-aș putea aminti vreun subiect despre care ar fi putut vorbi el sau ea. Am avut măcar vorbitori invitați? De când au devenit elevii atât de interesați de adunările educative?
Ar fi trebuit să-mi fie frică. Oricine altcineva ar susține că ar fi trebuit să fiu. Dar am ținut acest discurs de atâtea ori încât puteam să respect la milisecundă intervalul strict de 17 minute. Astăzi a fost o excepție. Astăzi am ținut un discurs în orașul meu natal, Little Lake, Virginia. Tânărul director a prezentat subiectul adunării. Depresia nu înseamnă doar tristețe", a spus el emoționat. "Poate fi un ucigaș. Este important ca elevii de astăzi? ".
Eram cufundat în gânduri și mă întrebam cum poate o sală să miroasă la fel 10 ani mai târziu și cum acel parfum va rămâne mereu întipărit în mintea mea, când aplauzele care au răsunat în sală m-au readus la realitate. Am zâmbit, am respirat adânc aerul acela familiar și am început.
"Bună ziua tuturor. Numele meu este Lily Calhoun. M-am născut acum 27 de ani. Acesta este orașul meu natal. Am fost la liceu aici. Când aveam 17 ani, am încercat să mă sinucid. Am eșuat. Aceasta este povestea mea.".
© Book1 Group - toate drepturile rezervate.
Conținutul acestui site nu poate fi copiat sau utilizat, nici parțial, nici integral, fără permisiunea scrisă a proprietarului.
Ultima modificare: 2024.11.08 07:02 (GMT)