Amiralii lui Napoleon: Ofițerii de pavilion de la ARC de Triumf, 1789-1815

Recenzii ale cititorilor

Cartea oferă o prezentare detaliată a biografiilor a 26 de amirali francezi proeminenți onorați pe Arcul de Triumf, precum și a bătăliilor navale din perspectiva franceză. Deși oferă un conținut istoric substanțial, unii cititori o găsesc plictisitoare și repetitivă, cu puține informații noi sau lămuritoare.

⬤ Relatări detaliate ale 26 de amirali
⬤ erudiție bună
⬤ bătălii navale interesante din punct de vedere francez
⬤ evidențiază succese mai puțin cunoscute ale marinei franceze
⬤ include activități navale notabile din timpul epocii napoleoniene.

⬤ Structură repetitivă
⬤ poate fi plictisitor de citit
⬤ lipsită de idei noi
⬤ mai mult o carte de referință decât o lectură ocazională
⬤ unii recenzenți sugerează că informații similare pot fi găsite online.

(pe baza a 2 recenzii ale cititorilor)

Titlul original:

Napoleon's Admirals: Flag Officers of the ARC de Triomphe, 1789-1815

Conținutul cărții:

Pe cele patru laturi ale Arcului de Triumf din Paris, tăblițe înșirate afișează numele a 660 de comandanți de onoare ai războaielor revoluționare și napoleoniene. Cele mai multe sunt cele ale generalilor și mareșalilor armatei franceze - dar 26 dintre ele sunt cele ale amiralilor, comandanții flotelor Franței republicane și napoleoniene.

În Napoleon's Admirals, Richard Humble prezintă nu numai poveștile lor individuale, ci și o evaluare complet nouă a războiului naval anglo-francez din 1793-1814: cel mai lung război maritim din istoria modernă.

Multe mituri sunt spulberate în această carte. Ofițerii aristocrați ai marinei franceze nu au emigrat în masă când a venit Revoluția, lăsând marina fără lider și condamnată la înfrângeri repetate pe mare. Acești foști ofițeri ai regelui au rămas și au încercat cu loialitate să își servească țara în timp ce Revoluția își urma cursul risipitor și imprevizibil. Trei dintre ei au plătit pentru loialitatea lor sub ghilotină.

Contrar credinței populare britanice, războiul naval nu s-a încheiat odată cu victoria lui Nelson la Trafalgar în octombrie 1805. Datorită unui program energic de construcție de nave de război, Marina franceză și-a revenit rapid după Trafalgar, iar cuceririle lui Napoleon au creat o rețea tot mai largă de noi baze navale franceze, pe care Amiralitatea britanică trebuia să le acopere.

Collingwood, adjunctul lui Nelson la Trafalgar, era încă comandant în Mediterana patru ani mai târziu. Amiralitatea nu a îndrăznit să îl recheme și el a murit pe mare, complet epuizat, în martie 1810. Patru luni mai târziu, francezii au provocat cea mai mare umilință suferită de Royal Navy în întregul război naval: anihilarea unei întregi escadrile de fregate britanice în Bătălia de la Grand-Port, Mauritius, în august 1810.

Dintre cei 26 de „amirali ai Arcului”, 23 își învățaseră meseria în marina regală și comercială franceză a vechiului regim. Franța republicană a putut apela la o gamă largă de veterani de luptă experimentați din războiul revoluționar american (1778-1783), ale căror povești sunt o revelație în sine.

În relatarea sa despre oamenii care au exercitat o asemenea presiune asupra celei mai mari marine din lume timp de 21 de ani, Richard Humble a adus o contribuție remarcabilă la paginile bine uzate ale istoriei navale convenționale.