Titlul original:
Anarchy and Culture: The Aesthetic Politics of Modernism
Conținutul cărții:
Anarhismul este în general considerat o ideologie eșuată, o filozofie politică care ar fi putut avea mulți adepți, dar care astăzi atrage doar ciudați și excentrici. Această carte susține că declinul anarhismului politic este doar jumătate din poveste; cealaltă jumătate este o poveste de succes cultural pe scară largă.
David Weir dezvoltă această teză în mai multe moduri. El începe prin a analiza locul culturii în gândirea politică a gânditorilor anarhiști clasici William Godwin, Pierre-Joseph Proudhon, Mikhail Bakunin și Peter Kropotkin. El arată apoi cum anarhia percepută a societății secolului al XIX-lea i-a determinat pe scriitori precum Matthew Arnold, Henry James și Fiodor Dostoievski să se îndepărteze de politică și să caute unitatea în ideea unei culturi comune.
Cu toate acestea, pe măsură ce alți scriitori și artiști de la sfârșitul secolului al XIX-lea au început să simpatizeze cu anarhismul, perspectiva unei culturi comune a devenit tot mai îndepărtată. În opinia lui Weir, afinitatea pentru anarhism care s-a dezvoltat în rândul membrilor avangardei artistice se află în spatele unei mari părți a culturii sfârșitului de secol.
Într-adevăr, apariția modernismului însuși poate fi înțeleasă ca realizarea estetică a politicii anarhiste. În sprijinul acestei afirmații, Weir arată că anarhismul este principiul estetic cheie care informează opera unei game largi de figuri moderniste, de la Henrik Ibsen și James Joyce la dadaistul Hugo Ball și suprarealistul Luis Bu uel.
Weir concluzionează prin reevaluarea fenomenului postmodernismului ca fiind doar cel mai recent caz de migrare a politicii în estetică și prin sugerarea faptului că anarhismul este încă foarte prezent printre noi ca o condiție culturală.
