Recenzii ale cititorilor
Rezumat:Cartea lui John P. Cann prezintă o descriere istorică a eforturilor militare portugheze în Africa, cu scopul de a pune în lumină un aspect mai puțin cunoscut al istoriei militare. Deși a fost lăudată pentru subiectul abordat și profunzimea detaliilor, cartea a fost criticată și pentru problemele editoriale și lipsa de profunzime analitică.
Avantaje:Cartea acoperă un subiect important și subreprezentat în istoria militară, în special conflictele coloniale portugheze din Africa, și oferă informații valoroase pentru cei interesați de strategiile și istoria militară. Cartea este bine documentată și oferă o descriere detaliată a operațiunilor, prezentând inteligența și curajul forțelor portugheze. Unii cititori consideră că este o lectură obligatorie pentru studenții de istorie colonială și africană.
Dezavantaje:Criticii observă probleme editoriale semnificative, inclusiv o lipsă de flux logic, numeroase erori factuale (de exemplu, ortografia incorectă a termenilor cheie, a datelor) și o nevoie generală de o mai bună editare și coeziune. Există, de asemenea, o lipsă percepută de analiză aprofundată cu privire la relevanța abordării portugheze pentru tacticile moderne de contrainsurgență.
(pe baza a 10 recenzii ale cititorilor)
Titlul original:
Brown Waters of Africa: Portuguese Riverine Warfare 1961-1974
Conținutul cărții:
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Portugalia și-a jucat cărțile neobișnuit de bine ca țară neutră și a devenit ulterior membră a NATO. Această aderare a dus la modernizarea marinei sale și la integrarea sa în Alianța Atlantică.
În 1960, când alte puteri coloniale își abandonau imperiile, Portugalia a luat decizia de a se agăța de posesiunile sale, deoarece acestea erau portugheze de peste 400 de ani. Fără ele, Portugalia se vedea doar ca o mică țară europeană, în timp ce, cu ele, ar fi devenit o mare națiune. În cele din urmă, Portugalia a purtat un război debilitant de 13 ani împotriva diferitelor mișcări naționaliste din Africa pentru a-și păstra posesiunile.
La mijlocul anilor 1950, Marina portugheză a devenit conștientă că va lupta în Africa și a început să facă pregătiri.
În cele din urmă, marina portugheză s-a convertit aproape în totalitate, trecând de la o marină oceanică care susținea NATO la o marină fluvială, pentru a lupta în Africa. Aceasta este povestea acestei conversii și a marii "bătălii a râurilor" din Africa.
Această reorientare navală a fost o realizare remarcabilă, în sensul că Portugalia nu numai că a învățat să lupte într-un nou tip de război, dar a construit o marină pentru a realiza acest lucru și a făcut acest lucru în timp ce își îndeplinea angajamentele față de NATO. În dezvoltarea unei forțe navale specializate, Marina portugheză a prevăzut în mod clar importanța economică, militară și psihologică capitală a controlului căilor navigabile din interiorul Africii, deoarece infrastructura de acolo era universal primitivă. Deși exista în general o rețea de drumuri care pornea din capitala colonială, principalele rute folosite clandestin de insurgenți erau în principal căile navigabile.
Sarcina marinei era să împiedice inamicul să folosească aceste linii de comunicare, lucru pe care l-a făcut cu mare succes. Lecțiile acestei experiențe tind să fie uitate, deoarece acest război a fost eclipsat de conflictul american din Vietnam. Astăzi, însă, operațiunile fluviale cunosc o renaștere ca reacție la "războiul celor slabi".
Deși bărcile moderne sunt mai avansate din punct de vedere tehnologic, iar echipajele lor folosesc echipamente și arme mai noi și mai bune, problemele și soluțiile lor rămân în mare parte aceleași. Mediul de operare rămâne râurile, golfurile, salinele, canalele, lacurile și deltele care se întind în interiorul țării de la coastă.
Populația rămâne o țintă vulnerabilă, iar necesitatea de a stabili un mediu permisiv rămâne obiectivul principal. În mod clar, moștenirea marinei portugheze de apă maro rămâne relevantă și astăzi.
