Augustin, maniheismul și binele

Titlul original:

Augustine, Manichaeism and the Good

Conținutul cărții:

Această teză va investiga, prin intermediul metodei istorico-critice, înțelegerea de către Augustin de Hippo a ideii maniheiste de Bine și modul în care această înțelegere afectează propriile sale noțiuni conexe de summum bonum și rău personal și, ca un corolar, doctrina sa despre predestinare. Problema unei posibile influențe maniheiste este deosebit de pertinentă, deoarece maniheismul este în esență o soluție dualistă la problema binelui și răului. Accentul nu este pus pe maniheism în sine, ci pe percepția lui Augustin asupra acestuia, ca afectându-i mai direct gândirea.

Tratatul lui Augustin De natura boni (399) sintetizează în parte tratarea sa a "naturii Binelui" în polemicile anterioare. De la prima sa scriere, De pulchro et apto (380), până în acel moment, Augustin înțelege conceptul maniheist ca echivalând Binele cu Frumosul, acesta din urmă fiind considerat a fi ceea ce generează plăcere liniștită. Dimpotrivă, răul este gândit ca o perturbare a acestei stări, fie ea spirituală sau fizică.

Continuând așteptările maniheiste pe care le avea în De pulchro et apto, Augustin percepe summum bonum ca fiind ceea ce garantează bucuria liniștită a sufletului. Pentru ca sufletul să atingă liniștea, trebuie să aibă modus, sau plenitudinea ordinii cuvenite. Dumnezeu, ca summum bonum, poate garanta liniștea pur și simplu pentru că, în calitate de summus modus, el există pe deplin și, prin urmare, nu poate fi pierdut ca obiect al posesiei sufletului. La rândul său, Dumnezeu conferă ordine sufletului care contemplă.

Răutatea și mortalitatea sunt considerate a fi rele atât din punct de vedere spiritual, cât și fizic, în termeni maniheici, deoarece perturbă existența liniștită a unei persoane. În teoria non-metafizică pe care o concepe pentru a explica răul personal intrinsec, dezvoltată în De uera religione (390), Augustin redefinește aceste două noțiuni drept "păcat" și "pedeapsă", impunându-le astfel o relație cauzală care face posibilă conceperea unui mecanism de cerc vicios. Potrivit lui Augustin, în experiența umană a obiceiului rău (consuetudo), misterul robiei cuiva față de păcat, are de-a face cu cercul vicios cauzat de pedeapsa moștenită a păcatului primordial, care are ca rezultat coruperea trupească, și de efectul acestei coruperi asupra întoarcerii defectuoase păcătoase ulterioare a voinței de la Dumnezeu către preferința pentru plăcerea trupească. Această defecțiune este, la rândul său, întărită de orbirea spirituală, care este, din nou, rezultatul corupției corporale. În dezbaterea sa cu Fortunatus (392), Augustin a fost provocat să recitească scrierile pauline. În urma acesteia, el a descoperit că teoria sa despre consuetudo rămâne incompletă atât timp cât nu se ia în considerare în mod serios rolul concupiscenței ca principiu intrinsec al rebeliunii împotriva Legii lui Dumnezeu. Noțiunea de concupiscentia a lui Augustin este, de asemenea, legată direct de ideea maniheistă a răului ca tulburare a liniștii interioare a unei persoane.

În momentul în care a scris De uera religione, Augustin a importat în această noțiune o puternică conotație sexuală prin echivalarea concupiscentia cu termenul maniheist libido, care implică dorința sexuală.