Catastrofe și calamități mai mici: Cauzele extincțiilor în masă

Recenzii ale cititorilor

Cartea prezintă o examinare detaliată a extincțiilor în masă, discutând diverse ipoteze și dovezi privind cauzele acestora. Deși mulți cititori o consideră lămuritoare și informativă, există preocupări cu privire la complexitatea și prezentarea materialului, care poate fi o provocare pentru nespecialiști.

⬤ Oferă o prezentare cuprinzătoare a extincțiilor în masă, cu explicații detaliate ale cauzelor și dovezilor.
⬤ Bine documentată și scrisă de un expert în domeniu.
⬤ Oferă o perspectivă nouă asupra teoriilor și metodelor comune utilizate în geologie și paleontologie.
⬤ Conține rezumate clare la sfârșitul fiecărui capitol pentru a facilita înțelegerea.

⬤ Conține o cantitate semnificativă de jargon care poate fi dificil pentru cititorii profani.
⬤ Unii cititori au considerat că stilul de scriere este sec și mai puțin atractiv.
⬤ Anumite anecdote au fost percepute ca fiind condescendente.
⬤ Unele evenimente importante, cum ar fi erupția La Garita, au fost trecute cu vederea.
⬤ Riscul de a fi prea tehnic pentru publicul larg, făcând lectura dificilă.

(pe baza a 25 recenzii ale cititorilor)

Titlul original:

Catastrophes and Lesser Calamities: The Causes of Mass Extinctions

Conținutul cărții:

În Catastrofe și calamități mai mici, renumitul geolog Tony Hallam ne poartă într-un tur al istoriei Pământului și al evenimentelor cataclismice, precum și al extincțiilor mai treptate, care au punctat viața pe Pământ în ultimii 500 de milioane de ani.

În timp ce cărțile comparabile din acest domeniu de studiu tind să promoveze o singură cauză probabilă a extincțiilor în masă, cum ar fi impactul extraterestru, vulcanismul și/sau răcirea climatică, Catastrophes and Lesser Calamities deschide noi drumuri, fiind prima carte care încearcă o acoperire obiectivă a tuturor cauzelor probabile, inclusiv nivelul mării și schimbările climatice, deficitul de oxigen în oceane, activitatea vulcanică și impactul extraterestru.

Hallam se concentrează pe așa-numitele „cinci mari” extincții în masă, de la sfârșitul perioadelor Ordovician, Permian, Triasic și Cretacic, precum și de la sfârșitul Devonianului, și include, de asemenea, exemple mai puțin cunoscute, acolo unde este cazul. El acordă o atenție deosebită încercărilor geologilor de a distinge adevăratele catastrofe de evenimentele de extincție mai treptate și încheie cu o discuție despre semnificația evolutivă a extincțiilor în masă și despre influența lui Homo sapiens în provocarea extincțiilor din ultimele câteva mii de ani, atât pe uscat, cât și în mări.