Comedia agoniei

Titlul original:

The Comedy of Agony

Conținutul cărții:

"Prin magia alchimică a prozei sale minunate, Spranger reușește cumva să transforme infernul suferinței umane într-un paradis luminos al deliciului literar pur." - Edward Deville

"Ca un fel de hibrid între La Rochefoucauld și Frankenstein, Christopher Spranger a curățat de praf acea venerabilă relicvă a taxonomiei literare, epigrama, și a reanimat-o pentru secolul XXI. Precocele Spranger a fost comparat cu Cioran nu numai pentru gravitatea, profunzimea, înfricoșarea și melancolia sa, ci și pentru că nimeni de la marele român nu a mai folosit aforismul cu atâta vervă și vitalitate, oblicitate și subtilitate, originalitate și elocvență. Maximele și microeseurile care alcătuiesc Comedia agoniei a lui Spranger își trag strămoșii de la Dante la Diogene; fiecare dintre distilatele gnomice ale volumului înțeapă ca Schopenhauer, mușcă ca Bierce; fiecare este o predică sentențioasă, o capsulă elegiacă de cuvinte potrivită pentru a fi inscripționată pe mormântul lui Chamfort. Comedia lui Spranger nu pretinde să fie divină, ci încearcă să lumineze finețurile existenței noastre infernale." - Gilbert Alter-Gilbert

Această carte este rodul dorinței mele de a realiza simultan două fapte imposibil de realizat simultan, două fapte care nici măcar nu puteau fi realizate separat, de mine însumi: să scriu următoarea Commedia, și să scot un volum a cărui fiecare pagină să rămână curată de cuvântul "Dumnezeu". Inutil să mai spun că, cu cât încercam mai mult să-l exclud pe acesta din urmă din preocupările mele, cu atât mai mult eram bântuit de el. Dumnezeu este ca o boală a cărei etiologie nu este bine înțeleasă și de care victima neputincioasă caută să se vindece în zadar. În ceea ce privește refacerea epopeii lui Dante: incapacitatea mea totală de a detecta chiar și cel mai mic indiciu de realitate în afara Infernului s-a dovedit a fi un obstacol considerabil în calea finalizării acestei întreprinderi. Pentru a salva Purgatoriul de ceea ce eu percepeam ca fiind insipid și pentru a-l transforma în ceva mai mult decât un Infern diluat, am fost forțat să îl transform în mintea mea într-un tărâm în care cineva rămâne blocat, într-un tărâm în care cineva așteaptă la nesfârșit un apel de livrare care nu vine niciodată. Nici nu puteam să mă gândesc serios la vreun Paradis, cu excepția morții constând în extincția completă pe care ne-o promite doctrina utopică a materialismului reductiv.

În cazul în care consecințele acestui fapt nu ar fi fost deja suficient de catastrofale, există un alt mod în care nu am reușit să mă ridic la înălțimea așteptărilor mele: aspirând la un ton foarte serios și solemn, la un ton negru ca miezul nopții și rece ca luna, am ajuns să scriu o carte plină de râs și nu puțin frivolă. Mă flatez că unele note triste răsună printre atâta muzică distractivă, dar prea puține, mă tem. Ca să nu dau impresia că sunt una dintre acele ființe stoice nobile, capabile să zâmbească cu indiferență la farsele demonice ale destinului, voi spune acum ca să se știe că nu sunt. De fapt, simpla idee de ataraxie îmi provoacă depresie. Sângele, nervii și inima mea se unesc în respingerea terapiilor antice și moderne deopotrivă. În literatură, însă, totul este posibil. Cu excepția fericirii autentice, desigur - care nu este posibilă nicăieri. Chiar și ideea de Rai pare să nu aibă alt scop decât acela de a amplifica durerea celor condamnați universal. Atât timp cât mintea umană este otrăvită de cea mai mică speranță de "ceva mai bun", vom fi cu toții chinuiți în același mod în care Tantalus este chinuit de acea apă pe care o dorește atât de mult și pe care nu o va gusta niciodată. - Christopher Spranger