Cornfield Chronicles: Featuring Snowball: Poneiul din iad

Recenzii ale cititorilor

Cartea „Cornfield Chronicles” de Myron Williams este o colecție de povestiri nostalgice și pline de umor care surprind esența copilăriei la o fermă din Iowa în anii 1960. Cititorii o găsesc relatabilă și plăcută, în special cei care au trecut prin ferme. Povestea abordează pierderea practicilor agricole tradiționale în vremurile moderne și rezonează atât cu copiii de la fermă, cât și cu copiii de la oraș.

Cititorii apreciază umorul, amintirile relatabile și povestirile vii care evocă un sentiment de nostalgie. Mulți subliniază profunzimea emoțională, ușurința lecturii și capacitatea de a se conecta cu experiențele vieții de fermier. Cartea este considerată o privire valoroasă asupra istoriei rurale care se adresează unei game largi de public, încurajând generațiile tinere să aprecieze valorile agricole tradiționale.

Unii cititori pot considera că referințele și experiențele culturale specifice sunt prea localizate dacă nu au crescut la o fermă. În plus, deși mulți au apreciat anecdotele, unii ar putea considera că accentul pus pe trecut este mai puțin atractiv pentru cei care nu sunt familiarizați cu viața la fermă.

(pe baza a 9 recenzii ale cititorilor)

Titlul original:

Cornfield Chronicles: Featuring Snowball: Pony From Hell

Conținutul cărții:

Să crești la o fermă poate fi o experiență specială. Uneori poate fi greu, deoarece părinții se așteaptă ca copiii să înceapă să ajute de la o vârstă fragedă. Dar, de asemenea, poate fi un loc de joacă minunat, un loc al aventurii și al rătăcirii.

Am scris această colecție de povestiri ca o modalitate de a împărtăși amintiri cu copiii și nepoții mei. Pentru a le reda câteva dintre experiențele mele din copilărie la o fermă din Iowa care a aparținut familiei noastre mai bine de o sută de ani.

Fragmente din unele dintre aceste povești ar putea fi împărtășite în jurul mesei din sufragerie sau în timpul vizitelor, dar viața devine uneori ocupată cu conversații de cinci minute, mesaje, e-mailuri și timpul petrecut față în față cu calculatorul sau telefonul inteligent.

Scrierea acestei colecții a fost pentru mine o modalitate de a-mi aduce aminte de familia și prietenii care au murit, dar care rămân foarte vii în memoria mea. Este modul meu de a mă asigura că unele dintre poveștile lor vor trăi mult timp după ce mă voi alătura lor.

Destul de multe persoane din aceste povești, care sunt aproape de vârsta mea și chiar mai tinere, sunt încă în viață. Sper că m-am purtat frumos cu ei și că se bucură de meandrele mele pe drumul amintirilor.

Cele mai multe povestiri au loc de la sfârșitul anilor 1950 până la începutul anilor 1970. Aceasta este relatarea experiențelor unui băiat (al meu) la o fermă din Iowa la un moment dat. Nu reflectă experiențele altor copii de la fermă. Nu ar trebui să fie așa. Fiecare fermă și fiecare familie este diferită.

Am încercat să evit folosirea unui limbaj ofensator, dar câteva cuvinte - destul de blânde după standardele de astăzi - au fost folosite în câteva dintre povestiri. Sunt rare persoanele care pot lucra pe o căldură sufocantă în timpul sezonului de fân sau în care un animal se întoarce împotriva lor și să nu rostească o frază jignitoare perfect descriptivă.

Un fermier bătrân m-a ajutat odată să scot baloții de fân de pe mine după ce o stivă s-a prăbușit peste mine în timp ce balotam. Nu am fost rănit, dar am ieșit din grămadă înjurând ca un marinar. Mi-am cerut scuze pentru gura mea urâtă.

El doar a chicotit, m-a ajutat să mă șterg și mi-a spus: „E în regulă să înjuri, fiule. Niciodată să nu ai încredere în cineva care nu înjură. Au ceva de ascuns”.

Unii dintre rudele și prietenii mei ar putea fi nedumeriți de faptul că mi se spune „Doc”. Nu, nu m-am întors la școală și nu am obținut o diplomă avansată. Nu este meritat, mai degrabă botezat. După ce m-am retras acum câțiva ani dintr-o carieră în jurnalism, mi-am îndreptat atenția către scrisul de ficțiune și mi-am folosit inițialele - M. L. - ca nume de autor.

În timpul unei sesiuni de autografe cu alți autori, un ziar local a scris greșit numele meu ca M. D. într-o știre. După aceea, am glumit că ar trebui să mi se spună Doc. Ghiciți ce? Ceilalți autori au început să folosească porecla, iar porecla a rămas.

Poveștile băieților de la fermă sunt spuse așa cum mi le amintesc eu. Unele sunt pline de umor, altele nostalgice, iar una este brutal de sinceră. Majoritatea sunt despre aventurile și neaventurile mele. Conversațiile sunt reconstituite pe cât de bine îmi amintesc și reflectă cel mai probabil ceea ce s-a spus la momentul respectiv. Este posibil să fi aplicat unele licențe „artistice”, dar nu prea multe.

Unele dintre experiențe au fost traumatizante, amuzante sau triste și mi-au rămas întipărite în creier. Să scriu despre ele m-a ajutat să retrăiesc acele momente.

Dacă aceste povești trezesc amintiri în cei care citesc aceste rânduri, sper să fie amintiri plăcute.