În această carte, autorul argumentează că figura infinitului bun poate fi atribuită romantismului timpuriu, adică lui Novalis și mai ales lui Friedrich Schlegel. Acest punct de vedere este complet nou în cadrul literaturii de cercetare, deoarece până acum "infinitul bun" a fost asociat doar cu Georg Wilhelm Friedrich Hegel.
Acest nou tip de interpretare deschide o viziune complet diferită asupra romantismului: în locul nostalgiei, al apropierii infinite și neîmplinite, în centrul atenției se află acum armoniosul și similarul. Acest lucru are consecințe profunde asupra esteticii, teologiei și înțelegerii artei pe care o asociem în general cu romantismul.
Aici, romantismul este înțeles ca o reconciliere a finitului cu infinitul ("infinitul bun") și nu ca o opoziție între acestea două ("infinitul rău"). - Cu o prefață de Bazon Brock și un epilog de Manfred Frank.
© Book1 Group - toate drepturile rezervate.
Conținutul acestui site nu poate fi copiat sau utilizat, nici parțial, nici integral, fără permisiunea scrisă a proprietarului.
Ultima modificare: 2024.11.08 07:02 (GMT)