De la sultan la Ataturk: Turcia

Recenzii ale cititorilor

Cartea oferă o prezentare cuprinzătoare a tranziției de la Imperiul Otoman la Republica Turcă, concentrându-se pe figuri-cheie precum Ataturk și influența puterilor externe asupra formării Turciei. Deși este bine documentată și atractivă, unii o critică pentru părtinire și lipsă de obiectivitate în ceea ce privește aspectele istorice sensibile.

Cartea este bine scrisă, captivantă și foarte ușor de citit, cu o abordare academică, dar accesibilă. Ea oferă o perspectivă valoroasă asupra dinamicii istorice a Turciei și a personalităților implicate în transformarea sa. Mulți cititori îi apreciază minuțiozitatea și se bucură de observațiile ingenioase și ascuțite ale autorului.

Unii recenzenți îl critică pe autor pentru o părtinire percepută față de Ataturk și pentru că trece cu vederea evenimente istorice semnificative, cum ar fi problema armeană. Există afirmații conform cărora narațiunea este incompletă și excesiv de simpatică, lipsită de obiectivitate în descrierea anumitor evenimente și figuri.

(pe baza a 5 recenzii ale cititorilor)

Titlul original:

From the Sultan to Ataturk: Turkey

Conținutul cărții:

Primul Război Mondial a sunat clopotul de moarte al imperiilor. Forțele dezintegrării au afectat simultan mai multe imperii.

În această măsură, ele au fost impersonale. Dar oamenii de stat prudenți au putut întârzia moartea imperiilor, conducători precum împăratul Franz Josef al II-lea al Austro-Ungariei și sultanul otoman Abd 'lhamid al II-lea. Conducătorii aventuroși - Kaiserul Wilhelm al Germaniei și Enver Pașa din Imperiul Otoman - au grăbit-o.

Decizia lui Enver de a intra în război de partea Germaniei a distrus statul otoman.

Acesta ar fi fost condamnat oricum, dar el a fost agentul condamnării sale. Ultimul sultan Mehmet al VI-lea Vahdettin a crezut că poate salva statul otoman într-o formă asemănătoare celei vechi.

Însă Vahdettin și miniștrii săi nu au putut reuși deoarece Aliații victorioși deciseseră împărțirea finală a statului otoman. Principalul susținător al împărțirii a fost Lloyd George, moștenitor al tradiției turcofobe a liberalilor britanici, care a căzut sub vraja politicianului irredentist grec Venizelos. Cu cei doi în frunte, Aliații au încercat să impună împărțirea statului sultanului.

Când sultanul și-a trimis emisarii la conferința de pace de la Paris, aceștia nu au putut obține o amânare. Tratatul de la S vres, semnat de guvernul sultanului, a pus capăt independenței otomane. Tratatul de la S vres nu a fost ratificat.

Naționaliștii turci, cu ofițerii militari în frunte, i-au sfidat pe Aliați, care au rupt imediat rândurile, fiecare încercând să obțină concesii pentru sine în detrimentul celorlalți. Mustafa Kemal a apărut ca lider al rezistenței militare.

Diplomația i-a permis lui Mustafa Kemal să izoleze dușmanii poporului său: iredentiștii greci și armeni. După ce a făcut acest lucru, el i-a învins prin forța armelor. De fapt, înfrângerea Imperiului Otoman în Primul Război Mondial a fost urmată de victoria turcilor în două războaie separate: o scurtă campanie militară împotriva armenilor și una lungă împotriva grecilor.

Lausanne - unde generalul Ismet a reușit să obțină pacea în condițiile Turciei - a fost carta fondatoare a statului național turc modern.

Dar, mai mult decât atât, a arătat că imperiile nu mai pot conduce popoare împotriva voinței lor. Acest lucru nu trebuie să fie dezastruos: Mustafa Kemal a demonstrat că interesele țărilor dezvoltate sunt compatibile cu cele ale țărilor în curs de dezvoltare. El a luptat împotriva Occidentului pentru a deveni ca el.

În timp ce criticii săi naționali doreau să continue să sfideze Occidentul, Mustafa Kemal a văzut că țara sa se poate descurca mai bine în cooperare cu Occidentul.