Descoperirea renascentistă a violenței, de la Boccaccio la Shakespeare

Titlul original:

The Renaissance Discovery of Violence, from Boccaccio to Shakespeare

Conținutul cărții:

Mulți s-au întrebat de ce operele lui Shakespeare și ale altor scriitori moderni timpurii sunt atât de pline de violență, de crimă și haos. Această lucrare explică cum și de ce, plasând literatura Renașterii europene în contextul istoriei violenței.

Violența personală era în declin în Europa începând cu secolul al XV-lea, dar războaiele au devenit mult mai letale și mizele războiului au devenit mult mai mari, pe măsură ce noile state-națiune se luptau pentru hegemonie, iar Lumea Nouă a devenit ținta unei invazii cutremurătoare. Dezvoltarea armelor de foc a provocat o mare schimbare în desfășurarea războiului și în codurile de militantism adoptate de războinici. (La începutul secolului al XVI-lea, a devenit evident că scopul războiului nu era obținerea unui avantaj ritual asupra adversarilor, ci uciderea a cât mai mulți oameni posibil. ) Între timp, scriitorii au devenit mult mai sensibili la realitățile violenței și au dezvoltat noi genuri pentru a le face față, inclusiv nuvela, romanul epic, tragedia vernaculară și chiar utopia, al cărei prim exemplu, scris de Thomas More, a fost scris ca o critică a violenței.

Există momente în care scriitorii Renașterii par să celebreze violența, dar cel mai adesea o anatomizau și erau înclinați să se concentreze asupra victimelor, precum și asupra războinicilor, asupra ororilor violenței, precum și asupra necesității forței pentru a proteja securitatea națională și justiția. În scrierile renascentiste, violența și-a pierdut inocența.

Acest studiu, primul de acest gen, analizează textele cheie ale Renașterii din colecția de romanțe, satira umanistă, romanul epic și tragedia vernaculară. Este luată în considerare literatura în engleză, franceză, italiană, spaniolă și latină. Accentul este pus, pe de o parte, pe aspectele performative ale genurilor și modurilor luate în considerare și, pe de altă parte, pe aspectele performative ale violenței în sine.

Studiul plasează atât violența, cât și reprezentările acesteia în contextul unor evenimente istorice majore, precum Sacoul Romei, și al evoluțiilor din istoria violenței per se. Printre autorii luați în considerare se numără Giovanni Boccaccio, Matteo Bandello, Marguerite de Navarre, Erasmus din Rotterdam, Thomas More, Matteo Maria Boiardo, Ludovico Ariosto, Torquato Tasso, Edmund Spenser, Giovanni Batista Giraldi Cinthio, Robert Garnier, Thomas Kyd și William Shakespeare.