Despre ce eu și mama mea nu vorbim: Fifteen Writers Break the Silence

Recenzii ale cititorilor

Cartea este o colecție de eseuri care explorează relațiile complexe și variate dintre mame și copiii lor. Mulți cititori au găsit-o relatabilă și cu impact emoțional, adesea rezonând profund cu propriile lor experiențe. Gama diversă de perspective oferite în eseuri a făcut-o o lectură bogată și convingătoare.

Eseuri pătrunzătoare și relatabile care acoperă o gamă largă de relații mamă-copil. Cititorii au apreciat profunzimea emoțională și onestitatea, mulți găsind validare în propriile experiențe. Formatul antologiei permite lectura ocazională, iar diversele povestiri prezintă atât aspecte provocatoare, cât și frumoase ale maternității.

Unii cititori au considerat că nu toate poveștile au fost la fel de captivante, câteva fiind confuze sau plictisitoare. Așteptările bazate pe ideea cărții nu s-au aliniat cu experiențele personale ale unora, ceea ce a condus la sentimente amestecate cu privire la anumite povestiri.

(pe baza a 59 recenzii ale cititorilor)

Titlul original:

What My Mother and I Don't Talk about: Fifteen Writers Break the Silence

Conținutul cărții:

"Veți devora aceste povești frumos scrise - și foarte importante - despre onestitate, durere și rezistență" (Elizabeth Gilbert, autoarea bestsellerului New York Times Mănâncă, roagă-te, iubește și Orașul fetelor ) de la cincisprezece scriitori geniali care explorează modul în care ceea ce nu vorbim cu mamele noastre ne afectează, la bine și la rău.

Ca studentă, Michele Filgate a început să scrie un eseu despre faptul că a fost abuzată de tatăl ei vitreg. I-a luat mai bine de un deceniu să realizeze că de fapt încerca să scrie despre modul în care acest lucru i-a afectat relația cu mama sa. Când a fost în sfârșit publicat, eseul a devenit viral, fiind distribuit pe rețelele de socializare de Anne Lamott, Rebecca Solnit și mulți alții. Acest lucru i-a dat o idee lui Filgate, iar antologia rezultată oferă o privire sinceră asupra relațiilor noastre cu mamele noastre.

Leslie Jamison scrie despre încercarea de a descoperi cine a fost mama ei aparent perfectă înainte de a deveni mamă. În articolul amuzant al lui Cathi Hanauer, ea are în sfârșit șansa de a avea o conversație cu mama ei care să nu fie întreruptă de tatăl ei dominator (dar adorabil). Andr Aciman scrie despre cum a fost să ai o mamă surdă. Melissa Febos folosește mitologia ca o lentilă pentru a analiza relația strânsă cu mama sa psihoterapeut. Iar Julianna Baggott vorbește despre faptul că are o mamă care îi spune totul.

După cum scrie Filgate, "mamele noastre sunt primele noastre case, și de aceea încercăm mereu să ne întoarcem la ele". Este o ușurare să recunoaștem că ceea ce nu am putut spune atât de mult timp este o modalitate de a ne vindeca relațiile cu ceilalți și, poate cel mai important, cu noi înșine.

Contribuții de Cathi Hanauer, Melissa Febos, Alexander Chee, Dylan Landis, Bernice L. McFadden, Julianna Baggott, Lynn Steger Strong, Kiese Laymon, Carmen Maria Machado, Andr Aciman, Sari Botton, Nayomi Munaweera, Brandon Taylor și Leslie Jamison.