Recenzii ale cititorilor
Rezumat:Cartea lui Philip C. Almond „Diavolul: O nouă biografie” oferă o privire academică asupra conceptului de Diavol de-a lungul istoriei, împletind perspective teologice, culturale și filosofice. Cartea nu este o biografie simplă, ci mai degrabă un studiu al evoluției credințelor despre Diavol de la creștinismul timpuriu până în epoca modernă, ceea ce o face o resursă valoroasă atât pentru cititorii religioși, cât și pentru cei laici.
Avantaje:Cartea este bine documentată, captivantă și oferă o incursiune profundă în istoria gândirii în jurul Diavolului. Este accesibilă și celor cu o pregătire laică și prezintă informațiile într-o manieră nejudecătoare și imparțială. Mulți cititori au găsit-o fascinantă și educativă, apreciind elementele istorice contextuale și perspectivele unice asupra conceptului de Diavol. Este relativ scurtă și mai ușor de digerat în comparație cu multe alte texte academice.
Dezavantaje:În ciuda punctelor sale forte, cartea poate părea densă și dificilă, dată fiind natura sa academică. Unii cititori au considerat-o repetitivă și uneori ușor de uitat. În plus, cei care se așteaptă la o biografie a Diavolului într-un stil mai narativ ar putea fi dezamăgiți, deoarece accentul este pus în schimb pe discuții filosofice abstracte, mai degrabă decât pe o narațiune directă. Câțiva au considerat-o aridă, evidențiind abordarea sa academică ar putea să nu fie pe placul tuturor.
(pe baza a 12 recenzii ale cititorilor)
Titlul original:
The Devil: A New Biography
Conținutul cărții:
"Deși Diavolul încă "trăiește" în cultura populară modernă, în ultimii 250 de ani el a devenit marginal față de preocupările dominante ale gândirii intelectuale occidentale. Faptul că viața nu putea fi gândită sau imaginată fără el, că făcea parte din viața de zi cu zi, că era continuu prezent în natură și în istorie și că era activ în profunzimile sinelui nostru, a fost aproape uitat. Scopul acestei lucrări este de a aduce cititorii moderni la o apreciere mai profundă a modului în care, de la primele secole ale perioadei creștine până la începuturile recente ale lumii moderne, povestea umană nu putea fi spusă și viața umană nu putea fi trăită în afara "vieții" Diavolului. Odată cu aceasta vine și recunoașterea mai profundă a faptului că, în cea mai mare parte a ultimilor două mii de ani, bătălia dintre bine și rău din inimile și mințile bărbaților și femeilor nu a fost decât reflectarea unei bătălii cosmice dintre Dumnezeu și Satana, divinul și diabolicul, care s-a aflat în centrul istoriei însăși." - din The Devil.
Lucifer, Mefistofel, Beelzebub.
Ha-Satan sau Adversarul.
Iblis sau Shaitan: indiferent de numele sub care călătorește, Diavolul a fost de-a lungul veacurilor și al civilizațiilor o prezență convingătoare și carismatică. În creștinism, iudaism și islam, presupusa domnie a lui Dumnezeu a fost mult timp contestată de răutatea înflăcărată a adversarului său, în timp ce forțele contradictorii ale binelui și răului au cântărit între ele sufletele umane în balanță.
În The Devil (Diavolul), Philip C. Almond explorează figura răului întrupat din primele secole ale erei creștine. Pe parcurs, el descrie ascensiunea demonologiei ca demers intelectual și teologic, persecutarea ca vrăjitoare a femeilor despre care se credea că se împreunează cu Diavolul și slugile sale, precum și declinul credinței în Iad și în îngeri și demoni ca ființe corporale, ca urmare a Iluminismului. Almond arată că Prințul Întunericului rămâne un subiect irezistibil în istorie, religie, artă, literatură și cultură.
Almond localizează cu brio "viața" Diavolului în cadrul poveștii creștine mai largi din care face parte în mod inextricabil.
"Paradoxul demonic" al Diavolului ca executant al lui Dumnezeu și dușman al acestuia se află în centrul creștinismului. Pe parcursul relatării istoriei creștine a Diavolului se împletește o altă istorie complexă și complicată: cea a ideii de Diavol în gândirea occidentală. Vrăjitoria, vrăjitoria, posedarea, chiar și melancolia, toate au fost puse pe seama Diavolului. Până când Iluminismul a impus o "dezamăgire" față de vechile arhetipuri, chiar și figuri raționale precum Toma de Aquino erau obsedate de natura Diavolului și de caracteristicile specifice ale ordinelor de demoni și îngeri. A fost un moment important atât în istoria demonologiei, cât și în teologie când Benedict de Spinoza (1632-1677) a negat existența Diavolului.
Aproape patru sute de ani mai târziu, fascinația populară pentru ideea Diavolului nu s-a diminuat încă.
