Digital Performance: O istorie a noilor media în teatru, dans, performance art și instalații

Recenzii ale cititorilor

Cartea este o resursă detaliată și bine documentată privind istoria performanței digitale, deosebit de valoroasă pentru cei care studiază dansul și mediile digitale. Deși oferă date și perspective organizate dintr-o perspectivă autoritară, este mai potrivită pentru cercetarea academică decât pentru lectura ocazională.

Bun instrument de cercetare, detaliat și bine documentat, informații organizate, acoperă înțelegerile istorice și contemporane ale performanței, foarte recomandat pentru arta digitală și studiile de performanță, ajunge în stare perfectă și în timp util.

Organizare dificilă pentru unele domenii specifice, nu este potrivită pentru o lectură ușoară, poate fi considerată muncă super grea.

(pe baza a 10 recenzii ale cititorilor)

Titlul original:

Digital Performance: A History of New Media in Theater, Dance, Performance Art, and Installation

Conținutul cărții:

Rădăcinile istorice, practicienii cheie și tendințele artistice, teoretice și tehnologice în încorporarea noilor media în artele spectacolului.

Ultimul deceniu a fost marcat de o perioadă extraordinar de intensă de experimentare cu tehnologia informatică în cadrul artelor spectacolului. Mediile digitale au fost încorporate din ce în ce mai mult în teatrul live și în dans, iar noi forme de performanță interactivă au apărut în instalații participative, pe CD-ROM și pe Web. În Digital Performance, Steve Dixon urmărește evoluția acestor practici, prezintă descrieri detaliate ale principalilor practicieni și spectacole și analizează contextele teoretice, artistice și tehnologice ale acestei forme de artă new media. Dixon găsește precursori ai performanțelor digitale de astăzi în formele trecute de tehnologie teatrală, care variază de la deus ex machina din drama greacă clasică la Gesamtkunstwerk (conceptul de operă de artă totală) a lui Wagner, și stabilește paralele între lucrările contemporane și teoriile și practicile constructivismului, dadaismului, suprarealismului, expresionismului, futurismului și pionierilor multimedia ai secolului XX.

Pentru o perspectivă teoretică asupra performanței digitale, Dixon se bazează pe lucrările lui Philip Auslander, Walter Benjamin, Roland Barthes, Jean Baudrillard și alții. Pentru a documenta și analiza practicile contemporane de performanță digitală, Dixon ia în considerare schimbările în reprezentarea corpului, a spațiului și a timpului. El ia în considerare corpurile virtuale, avatarele și dublurile digitale, precum și performanțele unor artiști precum Stelarc, Robert Lepage, Merce Cunningham, Laurie Anderson, Blast Theory și Eduardo Kac. El investighează abordările noi ale noilor media în ceea ce privește crearea spectacolului teatral, inclusiv realitatea virtuală și performanțele roboților, spectacolele telematice în care locațiile îndepărtate sunt conectate în timp real, camerele web și comunitățile teatrale online, și ia în considerare iluzia "extratemporală" creată de unele opere de teatru tehnologice. În cele din urmă, el definește categoriile de interactivitate, de la navigație la participare și colaborare. Dixon contestă abordările teoretice dominante ale spectacolului digital - inclusiv ceea ce el numește negarea noului de către postmodernism - și oferă în locul lor o serie de argumente îndrăznețe și originale.