Distrugerea absolută: Cultura militară și practicile de război în Germania imperială

Recenzii ale cititorilor

Cartea lui Isabel Hull, „Absolute Destruction: Military Culture and the Practices of War in Imperial Germany”, oferă o analiză aprofundată a culturii militare germane de la Războaiele Unificării până la Primul Război Mondial, argumentând cum această cultură a condus la eșecuri militare și politice semnificative. În timp ce multe recenzii laudă profunzimea și perspectivele sale, altele o critică pentru prejudecăți, concluzii greșite și un stil de scriere slab.

Cartea este bine documentată și pune în lumină probleme mai ample printr-o examinare concentrată a culturii militare. Ea oferă dovezi convingătoare cu privire la caracteristicile distinctive ale armatei germane care au contribuit la operațiunile și eșecurile acesteia în Primul Război Mondial. Recenzenții laudă utilizarea de către autor a surselor primare și au apreciat perspectivele privind impactul armatei asupra politicii germane.

Mulți recenzenți au găsit stilul de scriere greoi și au considerat că argumentele erau prea părtinitoare, lipsite de obiectivitate. Au existat critici cu privire la sustenabilitatea concluziilor autorului, unii sugerând că faptele păreau manipulate pentru a se potrivi unei teze prestabilite. În plus, unii cititori au remarcat că era greu și dificil de citit.

(pe baza a 13 recenzii ale cititorilor)

Titlul original:

Absolute Destruction: Military Culture and the Practices of War in Imperial Germany

Conținutul cărții:

Într-o carte care reprezintă în același timp o contribuție majoră la istoria europeană modernă și un avertisment pentru zilele noastre, Isabel V. Hull susține că rutina și practicile armatei imperiale germane, necontrolate de instituții civile eficiente, au urmărit din ce în ce mai mult distrugerea absolută a inamicilor săi ca singura garanție a securității națiunii.

Presupunerile și procedurile acestei culturi militare specific germane erau atât de adânc înrădăcinate, încât armata, în încercarea sa de a anihila armata inamică, nu s-a dat înapoi de la distrugerea totală a bunurilor și a vieților civile. Purtată la extrem, logica necesității militare a găsit adevărata securitate doar în extremele distrugerii, în liniștea cimitirului. Hull începe cu o relatare dramatică, bazată pe noi lucrări de arhivă, a alunecării armatei germane de la crima administrativă la genocid în Africa de Sud-Vest germană (1904-1947).

Autorul se întoarce apoi la 1870 și la războiul care a inaugurat era imperială în istoria Germaniei și analizează geneza și natura acestei culturi militare specific germane și operațiunile sale în războiul colonial. În Primul Război Mondial, rutinele perfecționate în colonii au fost aplicate populațiilor europene.

Hull se concentrează pe un set de cazuri (Belgia și nordul Franței) în care trecerea la distrugerea totală a fost împiedicată (chiar dacă cu greu) și pe un altul (Armenia) în care necesitatea militară a determinat Germania să accepte politicile genocidare ale aliatului său chiar și după ce acestea au devenit contraproductive din punct de vedere militar. Ea se întoarce apoi la Endkampf (1918), planul Statului Major german de a obține victoria în Marele Război chiar dacă patria era distrusă în acest proces - o campanie aparent nebunească care completează logica acestui set profund instituționalizat de rutine și practici militare. Hull conchide speculând asupra rolului acestei culturi militare distinctive în politicile militare și rasiale ale național-socialismului.

Distrugerea absolută are implicații serioase pentru natura războiului în orice putere modernă. În centrul său se află un avertisment cu privire la orbirea rutinelor birocratice, în special atunci când aceste birocrații comandă instrumentele morții în masă.