Don't Call Me Inspirational: A Disabled Feminist Talks Back

Recenzii ale cititorilor

Cartea „Don't Call Me Inspirational” de Harilyn Rousso este o carte de memorii sinceră și pătrunzătoare care detaliază experiențele autoarei care trăiește cu paralizie cerebrală. Cartea explorează teme legate de identitate, handicap și feminism, oferind în același timp o perspectivă profund personală asupra provocărilor și triumfurilor cu care se confruntă persoanele cu handicap. Cititorii au găsit cartea atât iluminatoare, cât și relativă, apreciindu-i umorul, onestitatea și profunzimea.

⬤ Scriere inteligentă și pătrunzătoare
⬤ ingenioasă și plină de umor
⬤ oferă o perspectivă unică asupra dizabilității și identității
⬤ relatabilă pentru cei cu experiențe similare
⬤ încurajează reflecția asupra atitudinilor societății față de dizabilități
⬤ bine scrisă și captivantă
⬤ segmentele scurte și ușor de citit o fac accesibilă
⬤ apreciată pentru valoarea sa educativă
⬤ servește ca o resursă semnificativă pentru înțelegerea experienței persoanelor cu dizabilități.

⬤ Au fost raportate cazuri în care cartea a ajuns în stare pătată
⬤ unii cititori pot găsi dureroasă sinceritatea cu privire la luptele emoționale
⬤ nu toți cititorii se pot raporta la experiențele specifice ale autorului.

(pe baza a 16 recenzii ale cititorilor)

Conținutul cărții:

Pentru Harilyn Rousso, psihoterapeut, pictor, feminist, regizor, scriitor și activist în domeniul dizabilităților, auzul unor persoane bine intenționate care îi spun „Ești atât de inspirațională” este condescendent, nu e un compliment.

În cartea sa de memorii, „Don't Call Me Inspirational” (Nu mă numiți inspirațională), Rousso, care suferă de paralizie cerebrală, descrie depășirea prejudecăților împotriva dizabilității - nu depășirea dizabilității. Ea abordează atitudinile adesea absurde și ignorante ale străinilor, prietenilor și familiei.

De asemenea, Rousso își examinează propriile prejudecăți față de corpul său cu handicap și descrie efectele vindecătoare ale intimității și creativității, precum și implicarea sa în comunitatea pentru drepturile persoanelor cu handicap. Ea se dezvăluie intim cu onestitate și umor și își măsoară creșterea personală pe măsură ce trece de la „trecere” la îmbrățișarea și revendicarea dizabilității sale ca sursă de mândrie, identitate pozitivă și rebeliune.

Un colaj de imagini despre viața ei, mai degrabă decât un portret formal, Don't Call Me Inspirational celebrează viața înțeleaptă, spirituală, productivă și scandaloasă a lui Rousso, cu tot cu handicap.