Enactment în psihanaliză: Frenis Zero Press

Titlul original:

Enactment in Psychoanalysis: Frenis Zero Press

Conținutul cărții:

Cartea, dedicată memoriei lui Lewis Aron și Jeremy Safran, explorează subiectul enactmentului în relație cu limitele în psihanaliză, referindu-se la o serie de puncte de vedere care conduc la multe domenii cruciale. În prefața sa, Galit Atlas scrie că enactment a devenit un termen utilizat pe scară largă în psihanaliza contemporană în toate școlile, un termen care vorbește despre modul unic în care analistul este atras afectiv și se descoperă pe sine ca participant la matricea relațională a pacientului în moduri pe care analistul nu le-a prezis și s-ar putea să nu le recunoască decât mai târziu. În plus, ea analizează conceptul de "enactment generativ", sugerând că enactment-urile din diada analitică nu sunt doar restrictive și repetitive, beneficiul terapeutic rezultând din rezolvarea lor, ci că enactment-urile în sine pot fi, de asemenea, generative și favorabile creșterii. Giuseppe Leo, unul dintre editorii cărții, examinează conceptul de enactment din următoarele puncte de vedere: intra-psihic, inter-psihic, intra-disciplinar, inter-disciplinar, inter-cultural și trans-generațional. Capitolul lui Jeremy Safran și al Jessicăi Kraus tratează rupturile de alianță, impasurile și promulgările de tip transfer-contratransfer, care sunt inevitabile în terapie.

Deoarece un număr tot mai mare de dovezi sugerează că repararea rupturilor în alianță este legată de un rezultat pozitiv, autorii promovează dezvoltarea unor metode de formare pentru a spori abilitățile terapeuților de a detecta și de a lucra constructiv cu rupturile alianței și cu procesul terapeutic negativ. În capitolul său, Jay Greenberg subliniază cum, în ciuda faptului că abordarea relațională deschide posibilitatea adaptării tehnicii la analizanții individuali, astfel încât să fie mai ușor de negociat cel mai bun mod de lucru în cadrul fiecărei diade analitice unice, multe viniete clinice din literatura recentă subliniază asumarea de riscuri de către analist, angajarea pacienților într-un mod extrem de personal care rupe cadrul analitic tradițional. Autorul discută diverse implicații ale tendinței analiștilor relaționali de a sublinia acest tip de intervenție și întrebările ridicate cu privire la modul în care acest lucru poate afecta modul în care gândirea relațională este primită. În capitolul său, Efrat Ginot arată cum, în ciuda aparentei incongruențe experiențiale dintre enactări și empatie, neuroștiințele au început să delimiteze procesele neuropsihologice care modelează și susțin în mod similar atât enactările, cât și empatia terapeutică, iluminând ce mecanisme au în comun.

În cele din urmă, Giuseppe Riefolo, celălalt editor al cărții, sugerează că dialogul analitic se dezvoltă ca o mișcare continuă numită "proces disociativ" și că acest proces este oscilația continuă între pozițiile defensive (represiune) și pozițiile creative. Disocierea, ca apărare, este o poziție teoretică freudiană, în timp ce Disocierea, ca posibilitate pentru soluții noi și creative, este o teorie emanată de Janet și a fost adoptată, în special, de psihanaliza relațională și inter-subiectivă. Analistul trebuie să respecte Disocierile defensive ale pacientului, dar, în același timp, trebuie să fie deosebit de atent la susținerea soluțiilor potențiale, niciodată concretizate, care apar ca noi agregate asociative derivate din disocierea experienței frustrante sau traumatice, pe care propune să le numească "Disocieri creative". Soluțiile disociative (defensive și creative) nu sunt secvențiale, ci simultane.