Eu, micul azil

Recenzii ale cititorilor

Cartea este o carte de memorii frumos scrisă, care oferă o privire intimă asupra experiențelor din copilăria autorului la La Borde. Este plină de umor și farmec, prezentând circumstanțele unice ale familiei Guattari, deși este prezentată într-o manieră fragmentată pe care unii cititori o consideră lipsită de profunzime.

⬤ Minunat scrisă, amuzantă, grea și frumoasă
⬤ oferă o perspectivă excelentă asupra vieții la La Borde
⬤ vocea lui Emmanuelle Guattari se remarcă independent
⬤ anecdote fermecătoare și scene memorabile
⬤ recomandată pentru perspectiva sa unică.

Unii cititori consideră că este prea fragmentată și lipsită de profunzime; nu oferă perspective grele asupra lucrărilor filosofice legate de tatăl autorului.

(pe baza a 3 recenzii ale cititorilor)

Titlul original:

I, Little Asylum

Conținutul cărții:

O relatare lirică a unei copilării petrecute într-un castel deghizat în clinică psihiatrică, scrisă de fiica lui F lix Guattari.

O clipă mai târziu, Lacan stă de vorbă cu mine și îmi dă niște creioane colorate cu care să desenez.

-din Eu, micul azil.

Înființată în 1951 și renumită în lumea psihiatriei, clinica experimentală de psihiatrie de la Borde a încercat să rupă cu internarea tradițională a bolnavilor mintali și să îi facă să participe la organizarea materială a vieții colective. Clinica datorează o mare parte din abordarea sa psihanalistului și filosofului F lix Guattari, care a fost codirector al acesteia împreună cu Jean Oury până în 1992. În această cronică lirică a copilăriei petrecute la La Borde, Emanuelle Guattari, fiica lui F lix Guattari, oferă o serie de viniete impresioniste extrase din propriile sale experiențe.

Ca copil ai cărui părinți lucrau la clinică, Emanuelle Guattari („Manou”) a experimentat La Borde - care se află într-un castel în mijlocul unui parc spațios - nu ca un loc de detenție, ci de imaginație și joacă. Ea evocă un peisaj suprarealist, dar și banal, descriind maimuța grasă pe nume Boubou pe care tatăl ei o ținea la clinică, interacțiunile dintre „copiii de la Borde” și „rezidenți” (aka, „nebunii”, temuți de localnici), mereu fascinanta „groapă de rahat” cu nuanțe de curcubeu de pe teren și apelurile în glumă la centrala telefonică a clinicii. Și, bineînțeles, există însuși F lix Guattari, la masă, luptându-se cu un șobolan și în visele fiicei sale. Povestea lui Emmanuelle Guattari despre mirarea copilărească oferă o contrapondere poetică la scrierile tatălui său și ale cercului său intelectual.