Exploratorul

Recenzii ale cititorilor

Cartea „Exploratorul” de W. Somerset Maugham este bine primită pentru dezvoltarea personajelor, stilul de scriere și amestecul de romantism și aventură. Cu toate acestea, unii cititori au considerat că nu se încadrează în cele mai bune lucrări ale lui Maugham, criticile vizând finalul abrupt și defectele percepute în portretizarea personajelor.

O dezvoltare puternică a personajelor, un dialog frumos scris și captivant, o explorare emoțională profundă, o narațiune captivantă și un amestec de romantism cu comentariu social.

Sfârșitul abrupt îi lasă pe cititori să dorească mai mult, nu atinge înălțimea celor mai bune opere ale lui Maugham, este considerat lent sau plictisitor de unii, iar personajele protagoniștilor sunt considerate lipsite de profunzime sau enervante.

(pe baza a 17 recenzii ale cititorilor)

Titlul original:

The Explorer

Conținutul cărții:

Marea era foarte calmă. Nu se vedea nicio corabie, iar pescărușii erau nemișcați pe cenușiul ei uniform.

Cerul era întunecat cu nori joși, dar nu era vânt. Linia orizontului era clară și delicată. Plaja de nisip, nu mai puțin pustie, era plină de alge încâlcite, iar nenumăratele scoici se sfărâmau sub picioarele care le călcau.

Digurile de protecție, care încercau să împiedice înaintarea neîncetată a valurilor, erau putrezite de vârstă și înverzite de nămolul mării. Era o scenă dezolantă, dar melancolia ei era plină de liniște, iar marea tăcere, monotonia suavă a culorilor ar fi putut da pace unei inimi tulburate. Ele nu puteau alina chinul femeii care stătea singură pe acel loc.

Ea nu s-a mișcat; și, deși privirea ei era fixă, nu a văzut nimic. Natura nu are nici dragoste, nici ură, și cu indiferență zâmbește celor ușori la suflet și celor grei le aduce o durere mai adâncă. Este o mare ironie ca bătrânul grec, atât de înțelept și de prudent, care își închipuia că zeii trăiesc complet separați de pasiunile umane, divin inconștienți în palatele lor înalte de durerea și bucuria, de speranța și disperarea mulțimii turbulente a oamenilor, să fi trecut în posteritate ca apostol al plăcerii bruște.

Dar femeia tăcută nu căuta alinare. Avea o mândrie vehementă care o făcea să caute alinare doar în propria-i inimă; și când, împotriva voinței ei, lacrimi grele i se rostogoleau pe obraji, își scutura capul nerăbdătoare.