Recenzii ale cititorilor
Rezumat:Cartea oferă o prezentare amplă a istoriei militare referitoare la popoarele vorbitoare de limbă germană din ultimii 500 de ani. În timp ce mulți cititori îi apreciază profunzimea și rigoarea academică, alții îi critică stilul de scriere dens și unele erori factuale notabile. Cartea acoperă o gamă largă de subiecte, inclusiv tehnologia militară, recrutarea și contextele sociopolitice, însă organizarea și includerea ilustrațiilor au stârnit reacții mixte.
Avantaje:Cercetare aprofundată, acoperire cuprinzătoare a 500 de ani de istorie militară, perspective pătrunzătoare, bine scrisă, include diverse teme militare și sociopolitice și o bună includere a istoriei elvețiene.
Dezavantaje:Stil de scriere dens și provocator, unele inexactități factuale, lipsa figurilor incluse și a hărților care ar fi trebuit să fie menționate, și poate părea repetitiv sau dezorganizat pentru unii cititori.
(pe baza a 14 recenzii ale cititorilor)
Titlul original:
Iron and Blood: A Military History of the German-Speaking Peoples Since 1500
Conținutul cărții:
De la autorul aclamatelor cărți Războiul de treizeci de ani și Inima Europei, o reevaluare magistrală, de referință, a istoriei militare germane și a preconcepțiilor despre militarismul german încă dinaintea ascensiunii Prusiei și a războaielor mondiale.
Istoria militară germană este privită de obicei ca un marș inexorabil către ascensiunea Prusiei și cele două războaie mondiale, drumul pavat de militarism și rezultatul unui mod de război specific german. Peter Wilson contestă această narațiune. Privind dincolo de Prusia, la Europa vorbitoare de limbă germană din ultimele cinci secole, Wilson constată că militarismul german sau luptele de război germane sunt puțin unice sau predestinate.
Iron and Blood pornește de la consolidarea Sfântului Imperiu Roman, care a creat noi mecanisme pentru strângerea de trupe, dar și pentru soluționarea conflictelor pe cale diplomatică. Atât imperiul, cât și Confederația Elvețiană au avut, în mare parte, o orientare defensivă, în timp ce participarea Germaniei la războaiele externe s-a făcut cel mai adesea în parteneriat cu aliații. Principalul agresor din Europa Centrală nu a fost Prusia, ci monarhia austriacă a Habsburgilor, însă puterea Austriei a depins în mare măsură de capacitatea sa de a-și asigura aliați. Prusia, între timp, a investit în militarizare, dar a menținut o armată cu fracțiune de normă până în secolul al XIX-lea. Alături de Elveția, care se baza pe miliția tradițională, ambele state exemplifică elementul civil de lungă durată din cadrul puterii militare germane.
Abia după victoria neașteptată a Prusiei asupra Franței în 1871, germanii și străinii au început să creadă în darul german pentru război - o capacitate specială de luptă de mare viteză și intensitate care putea depăși dezavantajul numeric. A fost nevoie de două războaie mondiale pentru a scoate la iveală falsitatea geniului militar german. Totuși, chiar și astăzi, susține Wilson, poziția strategică a Germaniei este înțeleasă greșit. Țara văzută acum ca un bastion al păcii cheltuiește mult pentru apărare în comparație cu colegii săi și este profund investită în forme contemporane mai puțin cinetice ale puterii coercitive.
