Fundamentele metafizice ale iubirii

Recenzii ale cititorilor

Cartea lui Anthony Flood, „The Metaphysical Foundations of Love”, explorează legătura esențială dintre iubirea de sine și capacitatea de a-i iubi pe ceilalți, bazându-se pe învățăturile lui Toma de Aquino. Cartea pune accentul pe calitățile relaționale ale umanității și ale iubirii, făcând ideile filosofice complexe accesibile unui public larg.

Cartea este revelatoare și lămuritoare, oferind o înțelegere fundamentală a iubirii bazată pe înțelepciunea lui Aquino. Este scrisă într-un stil clar și accesibil, potrivit atât pentru cititorii neprofesioniști, cât și pentru cei cu o pregătire mai filozofică. Este recomandată pentru lectură individuală sau pentru grupuri de studiu și abordează teme relevante ale conexiunii umane în societatea actuală.

Recenziile nu menționează dezavantaje sau dezavantaje specifice, indicând o receptare în general pozitivă.

(pe baza a 2 recenzii ale cititorilor)

Titlul original:

The Metaphysical Foundations of Love

Conținutul cărții:

The Metaphysical Foundations of Love: Aquinas on Participation, Unity, and Union oferă o tratare sistematică a relatării Sfântului Toma de Aquino despre relațiile metafizice unitate-uniune și unitate-participare în Dumnezeu ca elemente cheie de structurare a naturii iubirii și prieteniei. În general, Aquino identifică iubirea ca fiind sursa și vârful vieții fiecărei ființe umane.

Totul în domeniul creat provine din iubirea creatoare a lui Dumnezeu, iar scopul final al tuturor persoanelor umane este cea mai mare uniune posibilă cu Dumnezeu. Aquino susține că iubirea de prietenie permite cea mai mare uniune între două persoane; astfel, cea mai mare uniune cu Dumnezeu ia forma prieteniei cu El. În plus față de marea metafizică a existenței umane, iubirea servește, de asemenea, ca noțiune structurantă a antropologiei și filosofiei practice a lui Aquino.

El caracterizează o mare parte a vieții umane în termenii a trei relații de iubire de bază: iubirea față de Dumnezeu, iubirea față de sine și iubirea față de aproapele.

Iubirea de sine derivă din unitatea substanțială personală. Ea este logic anterioară iubirii aproapelui și servește drept model pentru aceasta din urmă.

Dacă o persoană se iubește pe sine în mod corect, îi va iubi și pe ceilalți în mod corect. Pe de altă parte, dacă se raportează la sine printr-o iubire dezordonată, nu se poate raporta corect la ceilalți și nici nu poate intra într-o uniune profundă cu ei. Mai mult, datorită participării metafizice a unei persoane la Dumnezeu, o persoană se iubește pe sine în mod corespunzător numai atunci când îl iubește pe Dumnezeu mai mult decât pe sine.

Astfel, eșecul de a-L iubi pe Dumnezeu în mod adecvat implică incapacitatea de a relaționa cu ceilalți cu o iubire pe deplin dezvoltată. Dimpotrivă, iubirea lui Dumnezeu poziționează o persoană pentru a relaționa cu ceilalți cu o iubire autentică și pentru a intra în uniunea prieteniei cu aceștia. Volumul se încheie cu o privire asupra subiectivității personale în lumina analizelor anterioare.