Habeas Viscus: Ansambluri de rasializare, biopolitică și teorii feministe negre ale umanului

Recenzii ale cititorilor

Habeas Viscus de Weheliye abordează în mod eficient filosofi occidentali precum Agamben și Foucault, subliniind lipsa lor de considerație pentru rasă și umanitate prin prisma gânditorilor de culoare. Cartea încurajează discuțiile privind identitatea și conceptul de „uman”, fiind o contribuție semnificativă la filosofia și studiile critice privind rasa.

Cartea este lăudată pentru că este o introducere excepțională în teoriile și gânditoarele feministe de culoare, oferind analize pătrunzătoare ale principalelor teoreticiene. Cartea este considerată a fi scrisă de experți și suscită discuții importante despre rasă și filosofie. Mulți recenzenți subliniază accesibilitatea sa și necesitatea ca aceasta să fie abordată pe scară largă în domeniile academice relevante.

Unii cititori remarcă faptul că textul poate fi dens în anumite domenii, ceea ce l-ar putea face dificil pentru unii. O recenzie sugerează că un anumit public (paranoic și ateu) ar putea să o găsească deosebit de rezonantă, lăsând să se înțeleagă că ar putea să nu fie pentru toată lumea.

(pe baza a 9 recenzii ale cititorilor)

Titlul original:

Habeas Viscus: Racializing Assemblages, Biopolitics, and Black Feminist Theories of the Human

Conținutul cărții:

Habeas Viscus își concentrează atenția asupra centralității rasei în noțiunile de uman. Alexander G.

Weheliye dezvoltă o teorie a „ansamblurilor rasiale”, considerând rasa ca fiind un set de procese sociopolitice care disciplinează umanitatea în oameni cu drepturi depline, semioameni și non-umani. Această disciplinare, deși nu este biologică în sine, depinde frecvent de ancorarea ierarhiilor politice în carnea umană. Activitatea cercetătoarelor feministe de culoare Hortense Spillers și Sylvia Wynter este esențială pentru argumentul lui Weheliye.

Deosebit de semnificative sunt contribuțiile lor la proiectul intelectual al studiilor negre în ceea ce privește rasializarea și categoria omului în modernitatea occidentală. Wynter și Spillers configurează studiile despre negri ca un efort de a perturba concepția de guvernare a umanității ca sinonimă cu omul alb, occidental.

Weheliye consideră teoriile feministe negre ale umanității moderne drept corective utile la „discursul vieții goale și al biopoliticii” exemplificat de lucrările lui Giorgio Agamben și Michel Foucault, care, susține Weheliye, subestimează foarte mult semnificația conceptuală și politică a rasei în construcția umanului. Habeas Viscus relevă nevoia urgentă de a face din ideile studiilor despre negri și ale feminismului de culoare fundamente ale studiului umanității moderne.