În căutarea lumii pierdute: Căutarea modernistă a lucrului, materiei și corpului

Titlul original:

In Search of the Lost World: The Modernist Quest for the Thing, Matter, and Body

Conținutul cărții:

Din perspectivă istorică, cartea studiază modul în care artiștii moderniști, ca primă generație care a început să regândească intens moștenirea idealismului german, au căutat să recreeze sinele pentru a-și recrea relațiile cu lumea materială. Din punct de vedere teoretic, cartea dialoghează cu interesele de-antropocentrice de actualitate din secolul XXI și propune că artistul poate scăpa de centrarea pe om prin transformarea sinelui.

Prima parte, „Artificialitatea”, începe discuția cu cultul fin-de-siècle al artificialității, în care artiști precum Theophile Gautier, Charles Baudelaire, J. K. Huysmans și Gustave Moreau se dedică iubirii sfinxurilor de piatră, statuilor de marmură și aparențelor anorganice.

Cultul artificialității este o subversiune răutăcioasă a maximei lui Hegel conform căreia interioritatea este superioară materiei. În cultul artificialității, arta este superioară naturii, deși arta nu mai este definită ca imaginație imaterială, ci mai degrabă reconfigurată ca apariții misterioase care sfidează semnificația și subjugă inima sentimentală.

Partea a doua, „Ficțiunea autofilosofică”, discută genul în care artiștii (Marcel Proust, Walter Pater și Virginia Woolf) pun ideile filosofice în laboratorul vieții lor și, prin urmare, își traduc idealurile estetice - modul în care doresc să se raporteze la lume - într-o călătorie de autoexaminare și autocultivare. În romanul lui Pater „Marius Epicureanul”, eroul explorează modul în care o percepție filosofică poate fi tradusă în sentimente și acțiuni, demonstrând că literatura este o abordare unică a adevărului, deoarece transformă teoria într-o experiență transformatoare.

Explorând cele mai recente descoperiri ale psihologiei empiriste, artiștii încearcă să scape de capcana kantiană prin cultivarea puterii lor de receptare și de înregistrare a gândurilor și senzațiilor trecătoare. Împreună, cartea susține că de-antropocentrismul nu poate fi fundamentat pe o metafizică care presupune subiectivitatea universală, ci trebuie să fie o formă de cercetare estetică care recreează sinele pentru a recrea relațiile noastre cu lumea.