Recenzii ale cititorilor
Rezumat:Cartea este o prezentare cuprinzătoare a istoriei militare a secolului al XVI-lea, lăudată pentru descrierile sale detaliate și perspectivele fascinante asupra evoluției războiului în această perioadă. În ciuda vârstei sale și a unor erori tipografice în versiunea digitală, cartea rămâne o resursă valoroasă pentru istoricii și entuziaștii militari. Cu toate acestea, unii cititori consideră că stilul său este învechit și uneori plin de opinii, iar lipsa unei analize strategice mai ample îi poate dezamăgi pe cei care caută un context mai larg.
Avantaje:⬤ Prezentare cuprinzătoare și detaliată a istoriei militare a secolului al XVI-lea.
⬤ Narațiune captivantă, ușor de citit.
⬤ Resursă valoroasă pentru înțelegerea tranziției către războiul modern.
⬤ Acoperă evoluții militare esențiale, cum ar fi utilizarea prafului de pușcă.
⬤ Recomandată istoricilor militari și pasionaților de istorie.
Dezavantaje:⬤ Unele erori tipografice în versiunea digitală.
⬤ Limbaj învechit și proză demodată.
⬤ Poate lipsi profunzimea în discuțiile strategice ale războaielor.
⬤ Generalizări ale autorului pline de opinie și uneori jingoiste.
⬤ Omite evoluții militare importante în regiuni precum Scandinavia și Europa de Est.
(pe baza a 10 recenzii ale cititorilor)
Titlul original:
Sir Charles Oman's The History of the Art of War in the Sixteenth Century
Conținutul cărții:
Secolul al XVI-lea este martorul mai multor evoluții militare esențiale. Cea mai evidentă este apariția puterii de foc pe câmpul de luptă. Praful de pușcă era deja vechi de câteva secole, dar rămânea o armă de asediu rară și costisitoare. În secolul al XVI-lea, toate acestea se schimbă. Tunurile sunt mai ușoare, calate pe cărucioare mai mici și mai manevrabile. Dintr-o dată, armatele au un tren de asediu puternic și portabil. În câțiva ani, fiecare castel din Europa devine învechit. În plus, pentru prima dată, tunurile pot fi manevrate eficient pe câmpul de luptă. Acest lucru înseamnă condamnarea definitivă a formațiunilor mari și greoaie populare în vremurile anterioare, cum ar fi falanga pikemenilor elvețieni.
Noua putere și portabilitatea artileriei forțează o evoluție radicală în fortificații. Zidurile înalte de piatră din perioada medievală sunt acum de neapărat apărat. În schimb, fortificațiile uriașe, largi și joase, acoperite de câmpuri de foc suprapuse, devin esențiale. Acest nou stil, "trace italienne", va domina războiul până la războaiele lui Frederic cel Mare. Într-adevăr, în regiunile puternic fortificate, cum ar fi Țările de Jos, condițiile de luptă seamănă cu cele din Primul Război Mondial: lupte interminabile purtate în tranșee noroioase, în care lunetiștii domină No Man's Land, iar grenada și mortarul sunt armele preferate.
Praful de pușcă stimulează, de asemenea, reînarmarea infanteriei. O combinație judicioasă de arcași și pikeri devine combinația preferată a comandanților de pe câmpul de luptă. Interesant este că praful de pușcă ajută la revigorarea cavaleriei. Mult timp neputincios în fața pikemanului elvețian, a landesknechtului german și a arcașilor englezi, soldatul călare își recapătă eficiența odată cu apariția puterii de foc. Artileria rupe formațiunile de infanterie, altădată de neatins, făcându-le vulnerabile la atacul cavaleriei. Cavaleria îmbrățișează, de asemenea, pistolul, oferindu-i putere de foc pe lângă valoarea de șoc. Gustavus Adolphus, în secolul următor, va trebui să depună eforturi considerabile pentru a-și dezvăța cavaleria de puterea de foc și de dependența excesivă de caracole.
Aceste progrese tehnologice necesită un nou nivel de profesionalism din partea soldaților. Războinicul profesionist al Evului Mediu este înlocuit în secolul al XVI-lea de soldatul profesionist al perioadei moderne. La rândul său, statul național se vede nevoit să mențină o armată permanentă și profesionistă. Nemulțumirea crescândă a comandanților față de trupele de mercenari nu face decât să accelereze trecerea la armate naționale profesioniste. Acest proces devine un catalizator esențial pentru nașterea statului național modern.
