Leadership și autoritate în China: 1895-1976

Recenzii ale cititorilor

În prezent, nu există recenzii ale cititorilor. Evaluarea se bazează pe 2 voturi.

Titlul original:

Leadership and Authority in China: 1895-1976

Conținutul cărții:

Acest volum prezintă conflictele de elită și controversele politice din China din 1895 până în 1978 ca fiind înrădăcinate în două viziuni diametral opuse ale conducerii și autorității politice: un model radical, carismatic, care insuflă autoritate absolută unui singur lider, a cărui „voință” ghidează politica și al cărui „cuvânt” stă la baza formulării politicilor, față de un model instituțional, în care autoritatea se încorporează în organizație și în care conducerea și procesul decizional „colectiv” guvernează domeniul politic. În istoria modernă a Chinei, primul model a implicat un „principiu al liderului” și un cult al personalității care a început cu Sun Yatsen și Chiang Kaishek în cadrul Partidului Naționalist (KMT) și a atins apogeul cu cultul liderului Mao Zedong, președintele Partidului Comunist Chinez (PCC), în special în timpul Marii Revoluții Culturale Proletare din 1966-1976.

Acest din urmă model, care pune accentul pe „conducerea colectivă” (jiti lingdao) și pe „raționalismul administrativ”, a început ca o reacție a primilor membri ai PCC împotriva promovării cultelor de conducere ale lui Sun și Chiang și a devenit un principiu de conducere central în Partidul Comunist, care a servit drept doctrină oficială de conducere începând cu formarea partidului în 1921. În timp ce tensiunile legate de problemele de conducere au fost relativ atenuate în perioada de dinainte de 1949 și la începutul anilor 1950 din istoria PCC, deoarece s-a ajuns la un „compromis” aparent în care, începând din 1943, a fost promovat cultul liderului în scopuri propagandistice, dar cu un proces decizional colegial care a guvernat procesul decizional intern al Partidului, la mijlocul și sfârșitul anilor 1950, acest „compromis” în rândul conducerii de vârf a fost supus unor tensiuni tot mai mari și, în cele din urmă, a cedat.

Devotat unei viziuni fundamental diferite a unei Chine „socialiste” față de alți lideri de vârf pe o serie de fronturi economice, sociale și politice, Mao Zedong și-a impus dominația asupra procesului politic, ceea ce a provocat în cele din urmă un atac masiv asupra aparatului PCC în întreaga țară, în timp ce cultul liderului a atins proporții mitice în timpul Revoluției Culturale. Confruntat cu posibilitatea unui război civil și, în general, opus preluării puterii politice de către banda radicală a celor patru condusă de soția sa Jiang Qing, până la mijlocul anilor 1970, marele lider îmbătrânit a consimțit la reconstruirea PCC în conformitate cu liniile tradiționale, „instituționale”.