Limbile paradisului: Race, Religion, and Philology in the Nineteenth Century (Rasă, religie și filologie în secolul al XIX-lea)

Recenzii ale cititorilor

În prezent, nu există recenzii ale cititorilor. Evaluarea se bazează pe 3 voturi.

Titlul original:

The Languages of Paradise: Race, Religion, and Philology in the Nineteenth Century

Conținutul cărții:

Michel Foucault a observat că "nașterea filologiei a atras mult mai puțină atenție în mentalul occidental decât nașterea biologiei sau a economiei politice". În această explorare pătrunzătoare a originii disciplinei, Maurice Olender arată că filologia a lăsat o amprentă de neșters asupra viziunilor occidentale asupra istoriei și a contribuit direct la unele dintre cele mai îngrozitoare ideologii ale secolului XX.

Studiul comparativ al limbilor a fost inspirat de dezbaterile renascentiste cu privire la limba care a fost vorbită în Grădina Edenului. Până în secolul al XVIII-lea, cercetătorii au fost convinși că limbile europene aveau un strămoș comun. Odată cu adoptarea metodelor pozitiviste, "științifice" în secolul al XIX-lea, căutarea limbii din Eden și căutarea unei Ursprache europene s-au separat. Totuși, dorința de a reconcilia cauzalitatea istorică cu scopul divin a rămas.

Deoarece limbile indo-europene aveau în mod clar o linie de descendență separată de limbile biblice, practicienii noii științe a filologiei (dintre care mulți își primiseră pregătirea lingvistică de la Biserică) și-au îndreptat erudiția către sarcina de a justifica ascensiunea creștinismului european la rolul principal în istoria providențială. Pentru a realiza acest lucru, ei au inventat o pereche de concepte - arian și semitic - care, până la sfârșitul secolului, s-au angajat în cariere ideologice și politice mult în afara filologiei. Presupusele caracteristici ale limbilor respective au fost atribuite popoarelor care le vorbeau: astfel, popoarele semitice (în primul rând evreii) erau, ca și limba lor, pasive, statice și imobile, în timp ce arienii (în principal europenii occidentali) au devenit poporul ales al viitorului, activ și dinamic.

Olender urmărește dezvoltarea acestor concepte prin lucrările lui J. G. Herder, Ernest Renan, Friedrich Max M ller, Adolphe Pictet, Rudolph Grau și Ignaz Goldziher. El arată că, în ciuda abordărilor lor diferite, fiecare dintre acești oameni s-a străduit mai mult sau mai puțin intenționat "să unească romantismul cu pozitivismul într-un efort de a păstra o loialitate comună față de doctrinele Providenței".

Cu erudiție și eleganță, Olender redă complexitatea și contradicțiile interne ale ideilor lor și recreează climatul intelectual în care au înflorit.