O sută de zile de ploaie

Recenzii ale cititorilor

Cartea „O sută de zile de ploaie” de Carellin Brooks prezintă o poveste complexă despre călătoria emoțională a unei femei în urma unei despărțiri, pe fundalul ploilor frecvente din Vancouver. Romanul este lăudat pentru proza sa lirică și descrierile sale vii, în ciuda faptului că a fost criticat pentru plictiseala și previzibilitatea sa.

Proza este elegantă, bogată și plină de imagini vii, cu o atenție deosebită la detalii. Capacitatea lui Brooks de a descrie ploaia și semnificația ei metaforică este un punct culminant. Cartea este apreciată pentru măiestria sa literară și profunzimea emoțională.

Narațiunea poate fi plictisitoare și previzibilă, ceea ce îi face pe cititori să aibă dificultăți în a se conecta cu protagonistul. Accentul detaliat pe amănunte distrage atenția de la implicarea emoțională, iar portretul personajelor poate părea unidimensional sau prea victimizat.

(pe baza a 2 recenzii ale cititorilor)

Titlul original:

One Hundred Days of Rain

Conținutul cărții:

A spus ea, la început, că plouă în fiecare zi? S-a înșelat. S-a exprimat greșit. Nu a vrut să spună asta.... Nu. Nu a plouat în fiecare zi. Dar a plouat o sută de zile în acel an, ceea ce a fost suficient... mai mult decât suficient, chiar.

O sută de zile de ploaie de Carellin Brooks enumeră, într-o proză pe rând obsedantă și cristalină, întâlnirile unei naratoare anonime cu cel mai cotidian subiect: ploaia. Îndurerată de recenta ei despărțire dezastruoasă, naratoarea trebuie să-și reconstruiască viața de jos în sus. Când se trezește în fiecare zi pentru a întâlni cerul și străzile orașului Vancouver, naratoarea observă că ploaia, atât de aparent neschimbătoare, este de fapt caleidoscopică. Starea ei melancolică suferă deopotrivă variații subtile care uneori fac ecou, alteori contrastează cu mediul înconjurător. Prinsă între cei doi poli ai vremii și ai stării de spirit, naratoarea nu este singură: fie că merge cu autobuzul cu copilul ei mic, fie că caută un apartament de închiriat, fie că doar calculează costul unor prânzuri sărăcăcioase, lumea intervine mereu, atât ca un confort, cât și ca un chin.

Într-o proză eliptică, care amintește de îndrăgitul roman al lui Elizabeth Smart By Grand Central Station I Sat Down and Wept, One Hundred Days of Rain expune mecanismele interne ale unei vieți care s-a destrămat. Cititorii se vor angaja în constrângerea poetică și jucăușă a lui Brooks, care se desfășoară capitol cu capitol, în care catalogarea compulsivă de către narator a vicisitudinilor ploii formează un fel de meditație liniștită: o recunoaștere a greutății continue a tristeții, a texturii și a compoziției acesteia - nu numai greutatea emoțională, ci și greutatea tuturor lucrurilor stupide cu care se confruntă o persoană atunci când își reconstruiește viața.