Recenzii ale cititorilor
Rezumat:Cartea „A Theory of Parody” a Lindei Hutcheon oferă o examinare cuprinzătoare a parodiei ca gen semnificativ în arta și literatura postmodernă. Cartea subliniază potențialul pozitiv al parodiei, considerând-o o formă literară sofisticată care oferă comentarii critice atât asupra trecutului, cât și asupra prezentului. Definiția lui Hutcheon a parodiei se extinde dincolo de simpla imitație, subliniind rolul său în intertextualitate și dialog artistic.
Avantaje:Cartea prezintă o expunere excelentă și un limbaj clar și direct, făcând ideile complexe mai accesibile. Perspectiva lui Hutcheon asupra parodiei este revigorantă, prezentând-o ca pe un gen sofisticat care permite un angajament critic față de artă și literatură. Ea oferă instrumente valoroase pentru analizarea operelor contemporane în raport cu predecesorii lor canonici.
Dezavantaje:Unii cititori au găsit cartea repetitivă, simțind că se concentrează prea mult pe elaborarea unui singur punct. Este posibil să existe o lipsă de varietate în exemple sau discuții, ceea ce ar putea diminua angajamentul general față de material.
(pe baza a 4 recenzii ale cititorilor)
Titlul original:
A Theory of Parody: The Teachings of Twentieth-Century Art Forms
Conținutul cărții:
În acest studiu major al unui mod de exprimare flexibil și multifațetat, Linda Hutcheon analizează opere de literatură modernă, artă vizuală, muzică, film, teatru și arhitectură pentru a ajunge la o evaluare cuprinzătoare a ceea ce este și ceea ce face parodia.
Hutcheon identifică parodia drept una dintre formele majore ale autoreflexivității moderne, una care marchează intersecția dintre invenție și critică și oferă un mod important de a face față textelor și discursurilor trecutului. Examinând lucrări atât de diverse precum Rosenkrantz and Guildenstern Are Dead de Tom Stoppard, Dressed to Kill de Brian de Palma, Zelig de Woody Allen, Hymnen de Karlheinz Stockhausen, Ulysses de James Joyce și This Is Not a Pipe de Magritte, Hutcheon discută gama remarcabilă de intenții ale parodiei moderne, făcând în același timp distincția între aceasta și pastișă, burlesc, parodie și satiră. Ea arată cum parodia, prin jocul ironic cu convenții multiple, combină expresia creativă cu comentariul critic. Abordarea sa productiv-creativă a tradiției are ca rezultat o recodificare modernă care stabilește diferența în centrul similitudinii.
Într-o nouă introducere, Hutcheon explică de ce parodia continuă să o fascineze și de ce este considerată de obicei suspectă - fie pentru că este prea schimbătoare din punct de vedere ideologic, fie pentru că reprezintă o amenințare prea mare la adresa proprietății intelectuale și creative.
