Pariul pe un Dumnezeu ironic: Pascal despre credință și filosofie

Titlul original:

Wagering on an Ironic God: Pascal on Faith and Philosophy

Conținutul cărții:

Filosofii uimesc oamenii obișnuiți. Creștinii îi uimesc pe filosofi.

--Pascal, Penses În Wagering on an Ironic God Thomas S. Hibbs surprinde și uimește. El face acest lucru oferind o nouă interpretare a Penses a lui Pascal și arătând importanța lui Pascal în și pentru o filosofie a religiei.

Hibbs rezistă tentației de a se concentra exclusiv pe faimosul pariu al lui Pascal sau de a se lăsa sedus de natura fragmentară și probabil incompletă a Penses.

În schimb, el descoperă în Penses un proiect coerent și cuprinzător, unul în care Pascal a contribuit la dezbaterea antică privind cel mai bun mod de viață - o viață de fericire și virtute adevărată. Hibbs îl situează pe Pascal în raport cu filosofii francezi moderni timpurii, în special Montaigne și Descartes.

Acești trei gânditori francezi oferă reprezentări distinct moderne ale vieții bune. Montaigne susține viața privată a exprimării autentice a sinelui, în timp ce Descartes favorizează bunurile publice ale științei progresiste a iluminismului și promisiunea acesteia de a stăpâni natura. Pascal, în schimb, prezintă o descriere a religiei creștine care abordează subiectivitatea și știința modernă în termenii săi proprii și încearcă să justifice înțelepciunea viziunii creștine arătând că aceasta, mai bine decât oricare dintre rivalii săi, înțelege cu adevărat natura umană.

Deși toți cei trei filosofi împărtășesc o preocupare pentru Socrate, fiecare găsește în această figură o descriere distinctă a filosofiei și a obiectivelor sale. Pascal găsește în Socrate o filosofie bogată în ironie: filosofia este marcată de o dorință profundă de înțelepciune care nu este niciodată pe deplin atinsă. Filosofia este o căutare fără realizare, o iubire niciodată obținută.

În absența certitudinii carteziene sau a ambivalenței lui Montaigne, practica ironiei socratice a lui Pascal recunoaște dezordinea umanității fără a descuraja căutarea acesteia. În schimb, căutarea înțelepciunii îl avertizează pe căutător cu privire la prezența unui Dumnezeu ascuns.

Potrivit lui Pascal, Dumnezeu ascunde și dezvăluie în același timp, îndeplinind aspirația filosofică pentru fericire și viață bună numai prin subminarea înțelegerii de sine a filosofiei. Astfel, Pascal pariază totul pe ironia unui Dumnezeu care îi surprinde și îi uimește pe adevărații iubitori ai înțelepciunii.