Recenzii ale cititorilor
Rezumat:The Invisible Landscape de Terence și Dennis McKenna prezintă o interacțiune complexă între psihoterapia jungiană, chimia creierului și psihedelice, explorând concepte filosofice profunde despre conștiință și realitate. Cartea a primit recenzii mixte, unii lăudându-i perspectivele speculative și ideile noi, în timp ce alții îi critică limbajul tehnic și accesibilitatea.
Avantaje:⬤ Teorii inovatoare care leagă psihologia, conștiința și chimia creierului
⬤ explorarea pătrunzătoare a psihedelicelor și a efectelor lor
⬤ captivantă pentru cei interesați de filosofia speculativă
⬤ o perspectivă unică asupra realității și percepției
⬤ lăudată ca un clasic de fanii lui McKenna.
Dezavantaje:⬤ Limbajul tehnic greoi o poate face dificilă pentru neștiințifici
⬤ lipsește fluiditatea și claritatea în unele secțiuni
⬤ unii cititori o găsesc laborioasă și confuză
⬤ nu este accesibilă publicului larg
⬤ părțile scrise de Dennis McKenna sunt considerate prea tehnice.
(pe baza a 74 recenzii ale cititorilor)
Titlul original:
The Invisible Landscape: Mind, Hallucinogens, and the I Ching
Conținutul cărții:
Capitolul 1 Figura șamanului Dintre toate instituțiile religioase diverse pe care oamenii le-au elaborat încă dinainte de începutul istoriei înregistrate, cea a șamanismului este una dintre cele mai singulare și, probabil, și una dintre cele mai arhaice. Șamanul este un fel de maverick printre practicanții religioși. În timp ce șamanismul este prezent în aproape toate culturile de pe planetă, manifestându-se în tradiții religioase atât antice, cât și moderne, atât "primitive", cât și sofisticate, șamanul rămâne eminamente individualist, idiosincratic și enigmatic, stând mereu departe de instituțiile ecleziastice organizate, îndeplinind în același timp funcții importante pentru viața psihică și religioasă a culturii. Comparabil, dar nu identic, cu practicieni idiosincratici similari, precum vracii și vracii, șamanul este posesorul unor tehnici cu eficacitate dovedită și al unor puteri la limita paranormalului, a căror înțelegere completă încă scapă psihologiei moderne. Această figură complexă și fascinantă a șamanului este cea pe care dorim să o analizăm dintr-un punct de vedere deopotrivă simpatic, interpretativ și psihologic, pentru a răspunde la următoarele întrebări: (1) Care sunt aspectele tradiționale ale șamanismului, așa cum este el întâlnit în culturile primitive? (2) Care este natura personalității și abilităților șamanice și care este rolul psihologic al șamanului în societate în general?
Și (3) Există instituții analoge șamanismului în societatea modernă? Vocația de șaman se regăsește în aproape toate culturile arhaice, de la aborigenii australieni la indienii Jivaro din centrul Ecuadorului și Peru până la triburile Yakut din Siberia. Se crede că șamanismul și-a avut originea printre aceste popoare siberiene, deși răspândirea sa în alte culturi trebuie să fi avut loc foarte devreme în preistorie, deoarece, alături de vrăjitori, magicieni și preoți, șamanismul poate fi considerat printre cele mai vechi profesii. Cuvântul "șaman" este derivat din termenul tungusic "saman, derivat la rândul său din "samana" pali, indicând o posibilă influență sudică (budistă) în rândul acestor popoare nordice (Eliade 1964, P. 4951). Eliade distinge șamanul de alte tipuri de practicanți religioși și magici în primul rând pe baza funcției și tehnicilor sale religioase: ...". se crede că el vindecă, ca toți medicii, și face miracole de fachir, ca toți magicienii, primitivi sau moderni. Dar dincolo de aceasta, el este un psihopomp și poate fi, de asemenea, preot, mistic și poet". În continuare, el definește șamanul ca fiind un manipulator al sacrului, a cărui funcție principală este de a induce extazul într-o societate în care extazul este principala experiență religioasă. Astfel, șamanul este un maestru al extazului, iar arta șamanizării este o tehnică a extazului (Eliade 1964, p. 4).
În societățile arhaice, o persoană (bărbat sau femeie) poate deveni șaman în două moduri: transmitere ereditară sau alegere spontană. În ambele cazuri, șamanul novice trebuie să treacă printr-o încercare inițiatică înainte de a putea dobândi statutul de șaman cu drepturi depline. Inițierea are, în general, două aspecte: un aspect extatic, care are loc în vise sau în transă, și un aspect tradițional, în care șamanul este instruit de un maestru șaman mai în vârstă în anumite tehnici, cum ar fi utilizarea și semnificația costumului și a tobei șamanice, "limbajul spiritelor" secret, numele spiritelor ajutătoare, tehnici de vindecare, utilizarea plantelor medicinale etc. Aceste tehnici tradiționale ale șamanismului nu sunt invariabil transmise de un șaman în vârstă, ci pot fi împărtășite neofitului direct prin spiritele care vin la el în timpul extazului său inițiatic. Lipsa unui ritual public nu înseamnă în niciun caz că această instruire tradițională este neglijată. Partea extatică a inițierii șamanului este mai greu de analizat, deoarece depinde de o anumită receptivitate la stările de transă și extaz din partea novicei: Acesta poate fi morocănos, oarecum fragil și bolnăvicios, predispus la singurătate și poate avea crize de epilepsie sau catatonie, sau vreo altă aberație psihologică (deși nu întotdeauna, așa cum au afirmat unii autori pe această temă cf. Eliade 1964, PP. 23ff. și mai jos)).
În orice caz, predispoziția sa psihologică la extaz nu constituie decât punctul de plecare al inițierii sale: Novicele, după un istoric de boli psihosomatice sau de aberații psihologice mai mult sau mai puțin intense, va începe în cele din urmă să treacă prin boala și transa inițiatică; va zăcea ca și mort sau în somn adânc zile în șir. În acest timp, el este abordat în vis de spiritele sale ajutătoare și poate primi instrucțiuni de la acestea. Invariabil, în timpul acestei transe prelungite, novicele va trece printr-un episod de moarte și înviere mistică: Se poate vedea redus la schelet și apoi îmbrăcat cu carne nouă; sau se poate vedea fiert într-un cazan, devorat de spirite și apoi refăcut; sau se poate imagina operat de spirite, cu organele scoase și înlocuite cu "pietre magice", și apoi cusut din nou. Deși motivele particulare pot varia de la o cultură la alta și chiar de la un individ la altul, simbolismul general este clar: șamanul începător suferă o moarte și o înviere simbolică, care este înțeleasă ca o transformare radicală într-o condiție supraumană. De acum înainte, șamanul se bucură de acces la planul supranatural; el este un maestru al extazului, poate călători în lumea spiritelor după bunul plac, poate vindeca și diviniza, poate atinge fierul încins cu impunitate și așa mai departe. Pe scurt, șamanul este transformat dintr-o stare profană într-o stare sacră.
Nu numai că și-a efectuat propria vindecare prin această transmutare mistică, dar acum este investit cu puterea sacrului și, prin urmare, îi poate vindeca și pe alții. Este extrem de important să ne amintim că șamanul nu este doar un om bolnav sau un nebun; el este un om bolnav care s-a vindecat, care este vindecat și care trebuie să se șamanizeze pentru a rămâne vindecat.
