Piele radicală, măști moderate: De-radicalizarea musulmanilor și rasismul în societățile post-rasiale

Recenzii ale cititorilor

Cartea lui Morsi este o explorare puternică și emoționantă a efectelor puterii rasiale asupra identității musulmane în Occident, prezentată printr-un amestec de anecdote personale, reflecții și studii de caz. Scrierea este descrisă ca fiind „dezordonată” și „indisciplinată”, reflectând lupta autorului de a-și articula experiențele și sentimentele într-un peisaj socio-politic complex. Cartea pune în discuție narațiunile convenționale și îi îndeamnă pe cititori să își examineze propriile răspunsuri condiționate în cadrul structurilor rasiale de putere.

Cartea este lăudată pentru urgența și onestitatea sa, oferind o perspectivă profund personală care abordează teme complexe. Scriitura lui Morsi este descrisă ca fiind puternică și evocatoare, împletind eficient narațiunea și critica. Ea îi provoacă pe cititori să se confrunte cu propria lor complicitate în sistemele rasiale de putere.

Unii cititori ar putea considera că stilul de scriere este „dezordonat” sau „indisciplinat”, ceea ce îl poate face să pară uneori fragmentat. Intensitatea emoțională și profunzimea reflecției personale ar putea să nu rezoneze cu toată lumea, ceea ce ar putea conduce la momente de frustrare sau îndoială pentru cititor.

(pe baza a 1 recenzii ale cititorilor)

Titlul original:

Radical Skin, Moderate Masks: De-Radicalising the Muslim and Racism in Post-Racial Societies

Conținutul cărții:

Radical Skin, Moderate Masks explorează o voce prinsă în capcană de Războiul împotriva Terorii. Cum poate un musulman să vorbească despre politică? Și, pe ce ton pot argumenta? În climatul actual, pot ei "răspunde" fără a fi definiți ca moderați sau radicali? Și ce dezvăluie condițiile impuse alegerilor lor politice despre liberalism și relația sa profundă și istorică cu rasismul? Această lucrare oportună analizează dezbaterile actuale și modul în care acestea îi îndeamnă pe musulmani să se angajeze într-o "de-radicalizare" a vocii și identității lor.

Autorul își ia lecțiile de la Fanon și le folosește pentru a da sens numeroaselor sale lecturi ale Orientalismului lui Said. El reflectă asupra dificultății personale și academice de a scrie chiar această carte. Urmează o autoetnografie.

Aceasta arată (mai degrabă decât povestește) cererea simțită de a utiliza un liberalism "apolinic" plăcut. Cu toate acestea, acest limbaj aprobat șterge capacitatea unui musulman de a vorbi despre părțile "dionisiace" mai asiatice ale credinței și politicii sale.