Recenzii ale cititorilor
Rezumat:„Postcolonial Love Poem” de Natalie Diaz este o colecție celebră de poezii care explorează teme legate de identitate, dragoste și experiența nativilor americani printr-un limbaj inventiv și o profunzime emoțională. Culegerea a fost aclamată pentru utilizarea magistrală a limbajului și pentru bogăția conținutului său, deși unii cititori au considerat că unele părți sunt dificil de înțeles și au remarcat că nu se aliniază întotdeauna așteptărilor lor bazate pe titlu.
Avantaje:Colecția este lăudată pentru profunzimea emoțională, limbajul inventiv și construcția magistrală a poemelor. Cititorii apreciază autenticitatea, vulnerabilitatea și modul în care Diaz își împletește identitatea culturală cu experiențele personale, abordând subiecte precum dragostea, identitatea și realitățile contemporane ale nativilor americani. Mulți au considerat că poemele sunt puternice și evocatoare, cu imagini bogate și un stil de proză captivant. Este văzută ca o contribuție semnificativă la poezia modernă.
Dezavantaje:Unii cititori au considerat că vocabularul și temele sunt dificil de înțeles, în special cei care nu sunt versați în poezie sau engleză. Au existat critici cu privire la accentul pus pe carte, unii așteptându-se la mai multe poezii de dragoste și teme mai ușoare, în loc de discuții mai grele despre rasă și lupte personale. Anumite poezii au fost considerate obscure sau „aleatorii”, ceea ce a dus la nemulțumirea față de coeziunea și claritatea colecției.
(pe baza a 47 recenzii ale cititorilor)
Titlul original:
Postcolonial Love Poem: Poems
Conținutul cărții:
Postcolonial Love Poem este un imn al dorinței împotriva ștergerii. Cea de-a doua colecție strălucitoare a lui Natalie Diaz cere ca fiecare corp purtat în paginile sale - corpuri de limbă, pământ, râuri, frați suferinzi, dușmani și iubiți - să fie atins și ținut ca iubit.
Prin aceste poezii, rănile provocate de America unui popor indigen sunt lăsate să înflorească de plăcere și tandrețe: "Lasă-mă să-mi numesc anxietatea, dorința, atunci. / Lasă-mă să o numesc grădină".
În acest nou peisaj liric, corpurile femeilor indigene, latinox, negre și brune sunt simultan corp politic și corp extatic. Prin revendicarea acestei autonomii a dorinței, limbajul este împins spre marginile sale întunecate, uimitoarele câmpuri de dune și păduri în care plăcerea și iubirea sunt deopotrivă durere și bucurie, violență și senzualitate.
