Recenzii ale cititorilor
Rezumat:Cartea oferă o prezentare cuprinzătoare a puterii aeriene navale și a istoriei portavioanelor, detaliind dezvoltarea și lupta acestora în diferite conflicte, în special în cel de-al Doilea Război Mondial. Cu toate acestea, cartea a fost criticată pentru numeroase inexactități factuale și lipsa unei cercetări aprofundate, ceea ce i-a afectat credibilitatea.
Avantaje:Cartea este informativă și oferă o înțelegere clară a dezvoltării portavioanelor și a strategiilor navale. Cartea include informații interesante cu privire la deciziile conducerii în timpul principalelor bătălii și atrage cititorii ocazionali cu stilul său accesibil de scriere.
Dezavantaje:Cartea conține numeroase erori factuale și inexactități, ceea ce duce la întrebări cu privire la cunoștințele autorului despre subiect. Resursele și referințele cheie lipsesc, iar anumite evenimente istorice sunt denaturate, ceea ce scade din calitatea și fiabilitatea generală a informațiilor.
(pe baza a 5 recenzii ale cititorilor)
Titlul original:
Carriers in Combat: The Air War at Sea
Conținutul cărții:
De la al Doilea Război Mondial încoace, nu a mai existat nicio confruntare între grupurile aeriene ale portavioanelor, însă avioanele de luptă au fost importante și esențiale în fiecare război, încăierare sau act terorist care a putut fi atacat de pe mare. Portavioanele nu au granițe politice.
Acestea se deplasează în voie cu avioane care pot fi realimentate în aer pentru a lovi ținte aflate la mii de kilometri în interiorul uscatului. De la platformele improvizate din lemn de la începutul secolului al XX-lea până la superportavioanele cu propulsie nucleară de astăzi, Hearn explorează modul în care experiența de luptă a unor persoane-cheie a condus la dezvoltarea, tehnologia și tacticile portavioanelor din marile armate ale lumii. La începutul secolului al XX-lea, în timpul zilelor dreadnaughts, inovatorii din Europa și America de Nord au început să piloteze invenții făcute din lemn, pânză, sârmă și un mic motor cu combustie.
Ofițerii navale s-au întrebat curând dacă aceste biplane șubrede ar putea fi lansate de pe puntea unei nave de suprafață. Testele au început de pe platforme de lemn construite pe punțile navelor de pescuit.
Experimentele au stârnit suficient interes pentru ca marile armate ale lumii să înceapă să construiască avioane mai bune și portavioane mai bune. Noutatea unei nave care își putea transporta propria pistă de aterizare oriunde pe oceanele lumii a luat amploare în anii 1920 și a contribuit la declanșarea unei noi curse a înarmărilor. În timp ce restul lumii considera portavioanele drept arme defensive, Japonia s-a concentrat pe capacitățile ofensive și a produs cel mai bun portavion din lume până în 1940.
În cel de-al Doilea Război Mondial, portavionul a devenit cea mai mare navă de suprafață aflată pe apă. De atunci, niciun război nu a mai fost purtat fără ele.
