Predarea bazată pe activități în muzeul de artă: Mișcare, întrupare, emoție

Recenzii ale cititorilor

În prezent, nu există recenzii ale cititorilor. Evaluarea se bazează pe 11 voturi.

Titlul original:

Activity-Based Teaching in the Art Museum: Movement, Embodiment, Emotion

Conținutul cărții:

Această carte revoluționară explorează de ce și cum să încurajăm implicarea fizică șisenzorială în operele de artă.

O resursă esențială pentru profesioniștii din muzee, profesori și studenți, cartea premiată Teaching in the Art Museum (Getty Publications, 2011) a stabilit un nou standard în domeniul educației în galerii. Această carte de continuare îmbină teoria și practica pentru a ajuta educatorii - de la profesori și docenți la conservatori și părinți - să creeze activități interpretative semnificative pentru copii și adulți.

Scrisă de o echipă de educatori muzeali veterani, Activity-Based Teaching in the Art Museum oferă perspective diverse asupra întrupării, emoțiilor, empatiei și atenției pentru a inspira interacțiuni spontane și pline de imaginație, care sunt bine ancorate în istorie și teorie. Autorii încep prin a trece în revistă apariția predării bazate pe activități în anii 1960 și 1970 și trec la articularea unei teorii a jocului ca piatră de temelie a metodologiei lor inovatoare. Volumul este plin de bare secundare care descriu activități facilitate cu vizitatori ai muzeelor de toate vârstele.

Tabla de conținut

Introducere.

Partea I Istorie.

1 Istoria modernă a prezenței și a semnificației.

O schimbare filosofică de la înțelegerea lumii bazată pe limbaj la interacțiunea directă, fizică cu aceasta.

2 O nouă eră în educația muzeală: Anii 1960 și 1970.

Un scurt istoric al unora dintre programele inovatoare de educație muzeală dezvoltate în Statele Unite la sfârșitul anilor 1960 și în anii 1970. Adoptarea bruscă și pe scară largă a activităților nondiscursive din galerii în această perioadă, în special, dar nu exclusiv, în programele destinate elevilor mai tineri și grupurilor școlare, exprimă spiritul vremii.

Partea II Teorie.

3 Începuturi și opriri.

Două încercări ale educatorilor de muzeu americani de a articula o teorie pentru noile lor programe nediscursive: prima derivă din activitatea timpurie a Project Zero, programul Harvard Graduate School of Education fondat de filosoful Nelson Goodman pentru a studia învățarea artelor ca activitate cognitivă; a doua derivă din activitatea Viola Spolin, aclamatul educator și antrenor de teatru ale cărui metode de predare, concretizate într-o serie de "jocuri teatrale", au fost detaliate în cunoscuta sa carte Improvisation for the Theater (1963).

4 O teorie a jocului în muzeu.

O teorie a jocului care consideră activitățile din muzeu drept forme de joc care au loc în spații (sau "terenuri de joacă") desemnate temporar ca atare de către educatori și vizitatorii sau elevii lor adulți. Jocul este definit, în esență, ca mișcare - atât fizică, cât și imaginară (metaforică) - spre și dinspre, în jurul, în interiorul și în exteriorul operelor de artă care se află în prim-plan în aceste spații. Activitățile galeristice concepute în acest mod răspund posibilităților pe care obiectele în sine le oferă vizitatorului de a le explora și de a se implica în ele. Mișcările specifice care caracterizează o activitate sunt condiționate în mod esențial de obiectul în cauză; ele constituie un proces de descoperire și de învățare distinct din punct de vedere conceptual de modurile tradiționale de educație muzeală bazate pe dialog, pe care le completează mai degrabă decât să le suplinească.

Partea III Aspecte ale jocului.

5 Încarnare, disponibilități.

Ideea de întrupare adoptată aici recunoaște că atât mintea, cât și corpul sunt unite în interacțiunile lor cu lucrurile. Investigarea operelor de artă implică astfel înțelegerea lor atât din punct de vedere fizic, cât și intelectual - în sensul de a răspunde la modul în care o anumită operă permite și chiar solicită înțelegerea fizică a acesteia de către privitor.

6 Abilități.

Modurile în care obiectele se prezintă în fața noastră, ca privitori, și ceea ce am putea face ca răspuns, deoarece acestea se potrivesc cu abilitățile corporale pe care le-am dezvoltat pe parcursul vieții noastre. Astfel de abilități pot fi la fel de simple precum îmbrăcatul, spălatul sau mâncatul; sau la fel de specializate precum coafatul, dansul, cântatul la un instrument sau actoria - toate acestea ne pot permite să "înțelegem" și chiar să simțim că locuim anumite opere de artă.

7 Mișcarea.

Privirea corporală este întotdeauna privită de undeva. Apreciem obiectele pe măsură ce ne mișcăm fizic în jurul și în fața lor; acestea se dezvăluie diferit pe măsură ce le abordăm din diferite puncte de vedere. Privitorii se orientează spațial atât către suprafețele obiectelor, cât și către lucrurile și spațiile descrise sau sugerate de operele de artă reprezentative. Predarea bazată pe activități determină vizitatorii și elevii să se miște printre obiecte - departe de ele, aproape de ele și chiar în ele.

8 Simțurile.

Atât vizitatorii adulți, cât și elevii mai tineri vin la muzeu așteptându-se să își folosească ochii, însă arta "vizuală" face apel la mai multe simțuri în același timp, deși rareori în aceeași măsură. Sculptura, de exemplu, face aproape întotdeauna apel la atingere (indiferent dacă acest lucru este posibil sau permis sau nu), precum și la vedere. O pictură care înfățișează o scenă în care oamenii par să vorbească îi poate determina pe spectatori nu doar să privească, ci și să "asculte" ceea ce ar putea spune personajele.

9 Desenul în muzeu.

Privirea artei cu un creion în mână amplifică capacitatea privitorilor de a atinge și de a simți în mod imaginativ calea lor prin și în jurul unei opere de artă. Prin natura sa, desenul de contur le cere participanților să își imagineze că ating conturul unui obiect sub vârful creionului lor. Alte tipuri de desen permit privitorilor să simtă cum se deplasează în jurul obiectelor prin observație și mișcare.

10 Emoția.

Răspunsurile emoționale ale vizitatorilor la artă reprezintă un proces complex cu multe componente, de la fiziologice la cognitive, iar o anumită operă de artă poate provoca o gamă largă de reacții emoționale. Acest capitol descrie modalități specifice prin care educatorii de muzeu pot merge mult mai departe decât simpla întrebare adresată vizitatorilor cu privire la modul în care o operă de artă îi face să se simtă.

11 Empatie și intersubiectivitate.

Un aspect al răspunsurilor emoționale ale spectatorilor la artă care este adesea luat de bun, dacă nu chiar neglijat.