Problemele și soluțiile lui Damascius cu privire la primele principii

Recenzii ale cititorilor

Recenzile evidențiază semnificația lucrării „Despre primele principii” a lui Damascius ca operă vitală a filosofiei neoplatonice care reflectă o înțelegere profundă a conceptelor metafizice. Textul este remarcat pentru profunzimea sa, contextul său istoric bogat care precede închiderea Academiei Ateniene și sinteza sa din diverse literaturi filosofice și sacre. Traducerea și adnotările oferite de profesorul Rappe sunt foarte apreciate.

Textul este recunoscut ca o contribuție incredibil de importantă la gândirea neoplatonică, integrând elemente de metafizică, psihologie și teologie. Capacitatea lui Damascius de a armoniza diferite tradiții filosofice este apreciată, iar cartea este lăudată pentru profunzimea și inteligibilitatea sa. Introducerea și traducerea profesorului Rappe sunt, de asemenea, evidențiate ca fiind strălucitoare și informative.

Cartea este descrisă ca fiind profundă și dificilă, ceea ce poate reprezenta o provocare pentru unii cititori. Cartea se adresează în mod special celor interesați de filosofia neoplatonică, ceea ce ar putea limita atractivitatea sa mai largă. Unele recenzii implică faptul că lucrarea nu este suficient de bine cunoscută sau creditată, indicând o potențială lipsă de recunoaștere în discursul filosofic.

(pe baza a 4 recenzii ale cititorilor)

Titlul original:

Damascius' Problems and Solutions Concerning First Principles

Conținutul cărții:

Damascius era șeful Academiei neoplatonice din Atena atunci când împăratul Iustinian i-a închis porțile pentru totdeauna în 529. Lucrarea sa, Probleme și soluții cu privire la primele principii, este ultimul tratat filosofic independent supraviețuitor al Academiei târzii. Analiza metafizicii neoplatonice, discuția despre transcendență și compendiul de teologii din antichitatea târzie o fac unică printre toate lucrările existente de filosofie din antichitatea târzie. Ea nu a mai fost tradusă niciodată în limba engleză.

Probleme și soluții prezintă o critică minuțioasă a metafizicii procleaniene, pornind de la principiul conform căruia tot ceea ce există provine dintr-o singură cauză, continuând cu critica viziunii triadice procleaniene a procesiunii și reversiunii și subminând grav statutul reversiunii intelectuale în stabilirea ființei ca obiect inteligibil. Damascius investighează contradicțiile interne care se ascund în teoria descendenței ca întreg, arătând că similitudinea dintre cauză și efect este viciată în cazul procesiunilor în care un ordin (de exemplu, intelectul) dă naștere unui ordin complet diferit (de exemplu, sufletul).

Neoplatonismul, ca metafizică speculativă, postulează Unicul ca exotic sau extopic explanans pentru pluralitate, conceput ca imediat, prezent la îndemână și, prin urmare, care necesită explicație. Damascius schimbă perspectiva metafizicii sale: el se străduiește să creeze un discurs metafizic care să acomodeze, în măsura în care limbajul este suficient, principiul ultim al realității. La urma urmei, cât de coerent este un sistem metafizic care se bazează pe inefabil ca prim principiu? În loc să creeze o ontologie obiectivă, Damascius scrie mereu conștient de limitele dialecticii și de capcanele și piedicile inerente în însăși structura discursului metafizic.