Punerea în scenă a violenței lui Shakespeare: My Cue to Fight: Furia domestică

Recenzii ale cititorilor

Cartea este o resursă specializată axată pe lupta scenică în piesele lui Shakespeare, oferind informații pentru teatrele comunitare, regizori, actori și regizori de lupte. Deși oferă analize amănunțite și comentarii plăcute despre piesele pe care le acoperă, este limitată la volumul unu dintr-o serie de două volume, lipsind unele lucrări cheie și putând duce la dezamăgire în ceea ce privește exhaustivitatea sa.

⬤ Ideală pentru teatrele comunitare, profesorii de engleză și pasionații de teatru.
⬤ Se concentrează pe aspectul adesea neglijat al regiei luptei în producțiile shakespeariene.
⬤ Organizat pentru o referință ușoară, permițând accesul rapid la scene specifice.
⬤ Cercetarea minuțioasă și comentariile informative o fac distractivă și accesibilă.
⬤ Oferă informații valoroase pentru analiza violenței în textele lui Shakespeare.
⬤ Scrierea ilustrată și captivantă o face o lectură distractivă.
⬤ Foarte recomandată de profesioniștii în regie de teatru și lupte.

⬤ Acoperă doar câteva piese, lipsind lucrări majore precum „Romeo și Julieta” și „Othello”.
⬤ Menționat ca volum unu, indicând că este necesar un al doilea volum pentru a fi complet, ceea ce ar putea duce la costuri suplimentare și așteptări nerezolvate.
⬤ Dezamăgire potențială pentru cititorii care se așteaptă la o analiză cuprinzătoare a tuturor operelor.

(pe baza a 14 recenzii ale cititorilor)

Titlul original:

Staging Shakespeare's Violence: My Cue to Fight: Domestic Fury

Conținutul cărții:

My Cue to Fight este prima carte de acest gen care oferă o examinare aprofundată a modului în care cel mai mare dramaturg de limbă engleză a folosit nu numai brutalitatea psihologică, ci și violența fizică în operele sale. Scrisă în mod ideal pentru regizori de teatru, regizori de lupte, consultanți în intimitate și actori, ca o defalcare tehnică scenă cu scenă a punerii în scenă a luptei în timpul producției acestor piese, această publicație se adresează și pasionaților de Shakespeare care doresc să afle mai multe despre sângele, sudoarea și viscerele ascunse chiar sub poezie.

Un scriitor folosește violența, precum cântecul sau dansul, în momentele în care povestea necesită mai mult decât simple cuvinte. Dar abordarea modului în care violența va fi pusă în scenă tinde fie să fie neglijată, fie să fie complet gratuită, ambele servind la separarea publicului de poveste și la distrugerea întregului demers. Răspunsul constă în abordarea violenței în același mod în care abordăm scenografia.

Piesele lui William Shakespeare încearcă să implice publicul în sângele, lacrimile, sudoarea și curajul personajelor.

Aceste opere nu sunt poezii înfloritoare menite să fie mormăite într-o sală de clasă sau declamate histrionic în costume cu volane. Nu există nimic ușor și pufos în "violuri" și "crimele furibunde", în "cioplirea" cuiva ca o mâncare potrivită pentru zei sau în lupta până când "carnea este tăiată" din oasele cuiva.

Ambiguitatea și uneori chiar lipsa totală a indicațiilor scenice complică și mai mult lucrurile. Textele moderne au, de obicei, indicații clare atunci când violența este prezentă în cadrul acțiunii, însă scenariile de acum patru secole erau cu totul diferite. Astfel de denotații erau rare și inconsecvente în tipăriturile elisabetane și bacoviene.

Violența potențială pe care o vom examina nu este potrivită pentru toate producțiile sau partenerii de scenă. Suntem aici pentru a pune întrebări și a inspira, mai degrabă decât pentru a oferi soluții universale. Actorii, regizorii, regizorii de lupte și consultanții în materie de intimitate trebuie să colaboreze pentru a găsi cea mai eficientă modalitate prin care producția lor să comunice publicului povestea dramaturgului.