Puterea populară anarhistă: Munca disidentă și lupta armată în Uruguay, 1956-76

Recenzii ale cititorilor

În prezent, nu există recenzii ale cititorilor. Evaluarea se bazează pe 2 voturi.

Titlul original:

Anarchist Popular Power: Dissident Labor and Armed Struggle in Uruguay, 1956-76

Conținutul cărții:

Un studiu al anarhismului latino-american în acțiune din epoca Războiului Rece.

Studiul lui Araiza Kokinis asupra Federației Anarhiste Uruguayene (FAU) ne extinde înțelegerea peisajului politic din perioada Războiului Rece dincolo de binarele capitalism-comunism și Stânga veche-Stânga nouă care domină istoriografia epocii.

Fără îndoială cea mai influentă organizație anarhistă la nivel global în perioada Războiului Rece, FAU a considerat oamenii obișnuiți drept protagoniști revoluționari și a încercat să dezvolte o contrasubiectivitate populară prin acumularea de experiențe care să pună în discuție în mod direct piața și statul. FAU susținea că oamenii obișnuiți se transformă în subiecți revoluționari prin practica obișnuită a acțiunii directe colective în sindicate, organizații studențești și consilii de cartier. Sloganul lor era "crearea puterii populare", iar practica lor se deosebea de curentul naționalist al marxismului de la acea vreme. Strategiile și tacticile promovate de FAU, cele în care oamenii obișnuiți și-au asumat roluri de protagoniști istorici, au reprezentat cea mai mare amenințare la adresa menținerii ordinii sociale în Uruguay și, prin urmare, au generat o preluare militară a statului pentru a dezmembra și dezamorsa revolta populară vibrantă.

Cu mai puțin de 80 de militanți, FAU a jucat un rol-cheie atât în declanșarea cât și în crearea de rețele de protagonism popular la locul de muncă, în cartiere și în campusuri. FAU a lucrat în coaliție cu Partidul Comunist (PCU), MLN-Tupamaros (MLN-T) și alte organizații de stânga pentru a sprijini un proiect unificat al stângii, contestând în același timp strategiile, tacticile și discursurile hegemonice. Spre deosebire de alte grupuri anarhiste din întreaga lume, care au adoptat individualismul și contracultura ca răspuns la popularitatea marxismului de-a lungul anilor șaizeci, FAU a îmbrățișat lumea a treia și o strategie de luptă de clasă care a făcut-o o forță relevantă în rândul mișcărilor sociale populare.

Pe parcursul dictaturii constituționale (1967-1973), Tendencia Combativa, o coaliție de sindicate disidente condusă de FAU, a controlat o treime din sindicatele naționale din unele dintre cele mai profitabile industrii, în special din sectorul privat. Până la lovitura de stat militară din 27 iunie 1973, majoritatea industriașilor uruguayeni au recunoscut că sindicatele organizate reprezintă cea mai gravă amenințare la adresa securității naționale. În plus, comunicările dintre ambasadorul SUA în Uruguay, Ernest V. Siracusa, și secretarul de stat al SUA, Henry Kissinger, au arătat că principala preocupare a dictaturii era reprimarea mișcării sindicale în creștere, mai degrabă decât confruntarea cu o mișcare de gherilă Tupamaro în declin. Activismul anarhist al FAU în cadrul acestui climat mai larg de revoltă a muncitorilor a dat peste cap experimentele neoliberale din anii 1970 din America Latină, care ulterior au migrat spre nord pentru a sărăci muncitorii americani din anii 1980 până în prezent.