Puterea specificității în psihoterapie: Când terapia funcționează - și când nu

Recenzii ale cititorilor

Cartea introduce „teoria specificității”, subliniind faptul că fiecare interacțiune psihoterapeutică este unică și necesită răspunsuri personalizate, bazate pe relația specifică terapeut-pacient. Deși ideea de bază este considerată necesară, cartea este criticată pentru simplificarea excesivă a conceptului într-un principiu mai degrabă decât într-o teorie cuprinzătoare. Îi lipsește angajamentul profund față de alte abordări psihoterapeutice și față de nevoia de reformulări teoretice continue în practica clinică.

⬤ Subliniază unicitatea fiecărei interacțiuni terapeutice.
⬤ subliniază necesitatea ca terapeuții să fie receptivi la nevoile specifice ale pacienților.
⬤ Reflectă un interes real pentru practicile terapeutice și evoluția lor, bazat pe o experiență vastă.
⬤ Potrivit pentru profesioniștii din domeniul sănătății mintale și pentru cei interesați de evoluțiile psihanalitice.

⬤ Teoria este considerată excesiv de simplistă și limitată ca domeniu de aplicare, mai degrabă un principiu decât o teorie cuprinzătoare.
⬤ Angajament insuficient față de alte abordări terapeutice, în special față de teoriile umaniste și experiențiale.
⬤ Lipsă de discuții privind cadrele teoretice în evoluție și orientările practice pentru sporirea eficacității terapeutice.

(pe baza a 2 recenzii ale cititorilor)

Titlul original:

The Power of Specificity in Psychotherapy: When Therapy Works-And When It Doesn't

Conținutul cărții:

În The Power of Specificity in Psychotherapy: When Therapy Works-And When It Doesn't Howard Bacal prezintă teoria specificității, o teorie contemporană a procesului de psihoterapie care susține că terapia are loc la nivelul potrivirii dintre nevoile terapeutice particulare ale pacientului și capacitatea terapeutului de a le răspunde, ambele apărând și schimbându-se în cadrul procesului unic al fiecărei diade în parte.

Teoria specificității contestă metoda și epistemologia tradițională a psihanalizei, în care înțelegerea pacientului și răspunsul terapeutic sunt aprehendate prin intermediul unor reguli și prescripții generate prin aplicarea teoriilor de structură. Angajamentul terapeutic trebuie să fie în mod necesar și continuu monitorizat și ajustat pentru a se potrivi nevoilor, capacităților și limitărilor specifice și în schimbare ale ambilor participanți, indiferent de teoriile formale de lucru ale terapeutului.

Întemeiate pe gândirea inovatoare a lui Sandor Ferenczi și inspirându-se, de asemenea, din activitatea creativă a lui Michael Balint, Wilfred Bion, Donald Winnicott, Marion Milner și Heinz Kohut, perspectivele teoriei specificității sunt coroborate cu descoperirile de ultimă oră din neurobiologia contemporană și din cercetarea infantilă. Puterea specificității în psihoterapie îi provoacă pe psihoterapeuți să regândească modul optim de practicare a tratamentului.