Râsul celor oprimați (The Laughter of the Oppressed)

Recenzii ale cititorilor

Cartea este lăudată pentru perspectiva sa unică asupra postmodernismului creștin, subliniind integrarea râsului ca un concept filosofic care provoacă dihotomiile tradiționale. Ea rezonează cu cititorii interesați de literatură, sociologie, antropologie și teologie.

Inteligent scrisă, bine construită, atrăgătoare pentru un public divers interesat de literatură și teologie, prezintă o perspectivă filosofică convingătoare asupra râsului.

Nu au fost menționate contra specifice în recenzii.

(pe baza a 3 recenzii ale cititorilor)

Titlul original:

The Laughter of the Oppressed

Conținutul cărții:

Cartea lui Jacqueline Bussie abordează următoarele întrebări fără răspuns: Care este semnificația teologică și etică a râsului celor oprimați? Și ce înseamnă să râzi de oribil - să râzi în timp ce suferi? Majoritatea teoriei filosofice etice și a teologiei occidentale (de exemplu, Augustin, Sfântul Ioan Hrisostom, Oecolampadius, Reinhold Niebuhr) susțin că râsul este nihilist și iresponsabil, mai ales dacă apare în circumstanțe tragice. Cu toate acestea, ea susține că poziția socială dominantă a acestor teologi și teoreticieni a condus la o lacună în cercetare, la un eșec în a lua în considerare râsul "de jos".

Pentru teologia iudeo-creștină, The Laughter of the Oppressed explorează un teren neexplorat. Această carte lărgește lentilele teologice pentru a examina ficțiunea istorică modernă și multiculturală a lui Elie Wiesel, Toni Morrison și Shusaku Endo ca studii de caz. În textele foarte respectate ale acestor autori, Gates of the Forest, Beloved și Silence, descoperim râsul evreilor din timpul Holocaustului, râsul afro-americanilor, atât sclavi, cât și liberi, și râsul minorității religioase persecutate a creștinilor japonezi. Aceste texte, în dialog cu voci din interiorul și din afara tradițiilor lor, ne ajută să construim o teologie a râsului. Cartea lui Bussie concluzionează că râsul funcționează ca un mod etic și teologic neprețuit de rezistență în fața opresiunii radical negatoare care a rupt atât limbajul, cât și credințele tradiționale.

Râsul celor oprimați nu numai că întrerupe banalitatea răului și dualismul dintre credință și îndoială, dar deconstruiește și conștiința dominantă. Un astfel de râs provoacă teologia să rearticuleze relațiile dintre Dumnezeu și rău, teologie și teodicee, teologie și limbaj, paradox și credință, tragedie și speranță, opresiune și rezistență.