Relevanța autoreglementării industriei în lumina principiului subsidiarității consacrat la articolul 5 alineatul (3) din TUE: Partea 1 - Accent pe adver

Titlul original:

The relevance of industry self-regulation in the light of the principle of subsidiarity enshrined in Article 5 para 3 TEU: Part 1 - Focus on the adver

Conținutul cărții:

Lucrare academică din anul 2015 la disciplina Drept - Drept European și Internațional, Proprietăți Intelectuale, clasa: 82, University of Warwick (Law School), limba: English, abstract: Teza de doctorat își propune să identifice rolul autoreglementării industriei în cadrul legislației UE, al jurisdicției și al discuțiilor politice pe fundalul principiului subsidiarității consacrat în art. 5, alin.

3, din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE). Această abordare necesită o analiză a legăturii dintre regimurile de autoreglementare și cele statutare, deoarece ambele sisteme - dispozițiile autonome, voluntare și normele de stat - formează împreună mediul de reglementare impus grupurilor sau sectoarelor vizate. Prin urmare, este indispensabilă o definiție a ceea ce înseamnă termenul de autoreglementare, o descriere a structurii și a modului său de acțiune, precum și o analiză a avantajelor și dezavantajelor sale în comparație cu reglementările legale.

Caracterizarea și evaluarea autoreglementării este urmată de o interpretare a art.

5, alin. 3, TUE, inclusiv determinarea domeniului său de aplicare.

Interpretarea rezultată arată ce relevanță este - sau ar trebui să fie - atribuită autoreglementării în ceea ce privește principiul subsidiarității. Aceasta este urmată de o scurtă analiză a semnificației autoreglementării, astfel cum este detaliată în numeroase documente și acte juridice ale UE, cum ar fi directivele, de exemplu. Acest scurt "tur de orizont" ilustrează faptul că autoreglementarea este o parte integrantă a politicii europene.

O problemă specială discutată aici este dacă directivele UE pot fi transpuse în reglementările naționale prin intermediul autoreglementării. Curtea Europeană de Justiție neagă posibilitatea transpunerii directivelor UE în acest mod și insistă asupra necesității unor acte legislative interne formale în acest scop. Disertația se referă în mare măsură la autoreglementarea în domeniul publicității, pentru a face problema autoreglementării mai concretă și mai transparentă.

Prin urmare, se încheie cu o comparație sistemică între Regatul Unit și Germania.