Singing the Classical, Voicing the Modern: Politica postcolonială a muzicii în India de Sud

Recenzii ale cititorilor

Cartea oferă o explorare aprofundată a muzicii clasice indiene, în special a muzicii carnatice, și combină relatările istorice cu teoria muzicii. Cu toate acestea, cartea a fost criticată pentru abordarea anumitor aspecte culturale și presupuse inexactități.

Cartea este bine documentată, scrisă într-un stil captivant și oferă informații valoroase despre istoria și evoluția muzicii carnatice. Ea surprinde povești fascinante și le leagă de teme mai largi, cum ar fi tehnologia, modernitatea și tradiția.

Unii recenzenți își exprimă îngrijorarea cu privire la interpretările autorului ale terminologiei muzicale tamile, punând la îndoială acuratețea și reprezentarea personajelor și evenimentelor istorice cheie. Există, de asemenea, critici cu privire la amestecul de informații credibile cu bârfe, ceea ce poate submina credibilitatea cărții.

(pe baza a 3 recenzii ale cititorilor)

Titlul original:

Singing the Classical, Voicing the Modern: The Postcolonial Politics of Music in South India

Conținutul cărții:

În timp ce muzica karnatică, o formă de muzică indiană bazată pe principiul melodic al raga și pe ciclurile de timp numite tala, este cunoscută astăzi drept muzica clasică a Indiei de Sud, statutul său de "clasic" este o construcție de la începutul secolului al XX-lea, care a apărut în creuzetul modernității coloniale, al ideologiei naționaliste și al politicii regionale din India de Sud.

După cum demonstrează Amanda J. Weidman, pentru ca muzica karnatică să fie considerată muzică clasică, trebuia să fie modelată după muzica clasică occidentală, cu sistemul său de notație, compozitori, compoziții, conservatoare și concerte.

În același timp, ea trebuia să rămână specific indiană. Weidman susține că aceste imperative contradictorii au condus la apariția unei anumite "politici a vocii", în care vocea a ajuns să reprezinte autenticitatea și indianitatea. Combinând observațiile etnografice derivate din experiența sa de studentă și interpretă de muzică sud-indiană cu lecturi atente ale materialelor de arhivă, Weidman urmărește apariția acestei politici a vocii prin analize convingătoare ale relației dintre sunetul vocal și imitația instrumentală, convențiile de interpretare și punere în scenă, statutul femeilor ca interprete, dezbaterile despre limbaj și muzică și relația dintre tradiția orală și tehnologiile de imprimare și reproducere a sunetului.

Prin explorarea susținută a modului în care "vocea" este elaborată ca un tropă al subiectivității moderne, al identității naționale și al autenticității culturale, Weidman oferă un model de gândire a vocii în termeni antropologici și istorici. În acest fel, ea arată că modernitatea este caracterizată atât de idei particulare despre oralitate, auralitate și voce, cât și de regimuri de vizualitate.