Still Small Voice - Reflecții psihanalitice asupra vinovăției și conștiinței

Recenzii ale cititorilor

Cartea oferă o explorare inovatoare a psihicului, examinând în special superegoul, vinovăția și relevanța lor pentru psihopatologia modernă. Ea creează o punte eficientă între psihanaliză și etică, oferind perspective valoroase pentru practicieni și persoanele interesate de bunăstarea emoțională.

⬤ Conținut clar și lămuritor
⬤ oferă o înțelegere semnificativă a superegoului și a vinovăției
⬤ valoros pentru activitatea clinică
⬤ creează o punte între psihanaliză și etică
⬤ oferă o prezentare cuprinzătoare a contribuției psihanalizei la dezvoltarea morală.

Nu este ușor accesibil pentru cei care nu au o pregătire în psihanaliză; poate necesita efort pentru a înțelege pe deplin conceptele prezentate.

(pe baza a 3 recenzii ale cititorilor)

Titlul original:

Still Small Voice - Psychoanalytic Reflections on Guilt and Conscience

Conținutul cărții:

În timp ce Freud însuși considera conștiința ca fiind una dintre funcțiile superegoului, în The Still Small Voice: Psychoanalytic Reflections on Guilt and Conscience, Carveth susține că superego-ul și conștiința sunt funcții mentale distincte și că, prin urmare, o a patra structură mentală, conștiința, trebuie să fie adăugată la teoria structurală psihanalitică a minții. El susține că, deși atât conștiința, cât și superego-ul își au originea în așa-numita fază preoedipiană a dezvoltării sugarului și a copilului, acestea sunt compuse din identificări contrastante și adesea conflictuale. Obiectul primar, cel mai adesea mama, este inevitabil experimentat ca fiind, pe de o parte, hrănitor și liniștitor și, pe de altă parte, frustrant și persecutor. Conștiința se formează prin identificarea cu educatoarea; superego-ul prin identificarea cu agresorul. În psihicul uman funcționează un principiu al reciprocității: pentru iubirea primită se caută să se întoarcă iubirea; pentru ură, ură (legea talionului).

La fel ca Franz Alexander și Sandor Ferenczi înaintea sa, Carveth consideră că sarcina terapeutică constă în eliberarea de putere a superegoului. Dar, spre deosebire de înaintașii săi, el nu propune înlocuirea acestuia cu ego-ul rațional, deoarece, în opinia sa, raționalitatea nu poate servi drept sursă a valorilor. Urmându-l pe Jean-Jacques Rousseau, el găsește rădăcinile moralității nu în rațiune, ci în sentiment, în identificarea simpatetică sau în "milă". Cu Pascal, el susține că "inima are motive pe care rațiunea nu le poate cunoaște". Astfel de "motive ale inimii" formează nucleul conștiinței. Spre deosebire de chinurile provocate de superego-ul demonic, care folosește transgresiunea doar ca o scuză pentru a face ceea ce vrea - să pedepsească și să chinuie ego-ul - conștiința, ceea ce Winnicott numea "capacitatea de îngrijorare", este cu adevărat tulburată de eșecurile de a iubi. Autorul susține că trebuie să ne înfruntăm conștiința rea, să recunoaștem și să purtăm o vină autentică (depresivă) și, prin contriție, pocăință și reparație, să ajungem să acceptăm reconcilierea și iertarea, sau să fim forțați să suferim chinurile damnaților - vina persecutorie provocată de sadicul persecutor și sabotor intern, superego-ul.

Autorul este de părere că, în istoria omenirii, daunele provocate de psihopații conduși de id nu se ridică la nimic în comparație cu cele provocate de ideologii conduși de superego. Freud și psihanaliza ulterioară au albit în mare măsură superego-ul, demonizând în același timp id-ul, presupusa "bestie" din om, când, în realitate, animalele sunt rareori bestiale, cel puțin nu în felul în care sunt adesea oamenii. Deși sunt conștienți de caracterul său distructiv în domeniul clinic, psihanaliștii au ignorat în mare măsură ideologiile de dominație - sexismul, rasismul, heterosexismul, clasismul și infantilismul - care sunt internalizate de societățile inconștienți în superegoul inconștienți. În penultimul capitol, bazându-se pe lucrările lui Hannah Arendt, Terry Eagleton și alții, Carveth analizează critic conceptele de psihopatie și rău. În ultimul capitol, el pledează pentru o abordare demitologizantă, deliteralizantă sau deconstructivă a Bibliei ca metaforă, dar o abordare care scapă de derogarea lui Freud față de această abordare, recunoscând, ca Hegel cel mai onest, că rezultatul său este o etică umanistă care nu mai poate fi echivalată cu religia.