Sublimul muzical: Indeterminare, infinit, irezolvabilitate

Titlul original:

Musically Sublime: Indeterminacy, Infinity, Irresolvability

Conținutul cărții:

Musically Sublime rescrie muzical istoria și filosofia sublimului. Muzica ne permite să reconsiderăm traseul tradițional al sentimentului sublim pe o cale de la durere la plăcere. Rezistând ideii că există un format unic pentru sentimentul sublim, Wurth arată cum, de la mijlocul secolului al XVIII-lea încoace, sentimentul sublim este, în schimb, constant rearticulat într-o interacțiune complexă cu muzicalitatea.

Wurth își ia ca punct de plecare Critica judecății a lui Immanuel Kant și scrierile estetice ale lui Jean-Franois Lyotard din anii 1980 și 1990. Kant a încadrat sublimul narativ ca o epopee a auto-transcendenței. Prin contrast, Lyotard a căutat să înlocuiască transcendența kantiană cu imanența deschisă, dar nu a reușit să deconstruiască epopeea kantiană. Cartea realizează această deconstrucție prin juxtapunerea concepțiilor din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea despre infinit, Sehnsucht, sinele divizat și impulsurile inconștiente cu lecturi contemporane ale muzicii instrumentale.

Evaluându-i critic pe Edmund Burke, James Usher, E. T. A. Hoffmann, Novalis, Friedrich Hlderlin, Arthur Schopenhauer, Richard Wagner și Friedrich Nietzsche, această carte re-prezintă sublimul ca un sentiment care întârzie rezolvarea și rămâne suspendat între durere și plăcere. Musically Sublime rescrie sublimul matematic ca diffrance, în timp ce redresează sublimul dinamic ca trauma: fără sfârșit, nedeterminat, nerezolvat.

În timp ce majoritatea studiilor muzicologice din acest domeniu s-au concentrat asupra urmelor sublimului kantian în Händel, Haydn și Beethoven, această carte face apel la teoreticianul secolului al XIX-lea Arthur Seidl pentru a analiza sublimul muzicii, mai degrabă decât în muzică. Aceasta face acest lucru prin invocarea conceptului lui Seidl de formwidrigkeit (formă-contraritate) în juxtapunere cu muzica romantică pentru pian, minimalismele muzicale (post)moderniste și sublimul postmodern al lui Lyotard. Aceasta prezintă un sublim al materiei, mai degrabă decât al formei, mai degrabă performativ decât reprezentativ. În acest fel, Musically Sublime arată că distincția binară pe care Lyotard o face între sublimul postmodern și cel romantic este, în cele din urmă, nesustenabilă.