Sunt deja o fată bună? Abuzurile din copilărie au distrus-o. De ce ar fi nevoie pentru a o face întreagă?

Recenzii ale cititorilor

Cartea oferă o mărturie personală a călătoriei unei femei pentru a-și găsi libertatea în Hristos, concentrându-se pe vindecarea de traume cu o puternică perspectivă creștină. Cititorii apreciază harul din povestire și perspectivele asupra tulburării disociative de identitate (DID). Cu toate acestea, unii critică cartea pentru dependența sa puternică de temele creștine și pentru potențiala dezinformare cu privire la DID.

⬤ Mărturii personale inspiratoare despre vindecare și libertate în Hristos.
⬤ Ușor de citit și accesibil pentru cei afectați de traume.
⬤ Povestire plină de grație care evită detaliile grafice, prezentând în același timp luptele autorului.
⬤ Narațiune captivantă și convingătoare care promovează speranța și sprijinul comunității.
⬤ Încurajează educația și conștientizarea cu privire la traumă și efectele sale.

⬤ Accentul puternic pus pe creștinism poate să nu fie pe placul tuturor cititorilor.
⬤ Preocupări legate de informațiile potențial înșelătoare cu privire la DID și tratamentul acestuia.
⬤ Critici cu privire la faptul că autorul se bazează pe practici spirituale, cum ar fi scoaterea demonilor, ceea ce contrazice unele orientări profesionale.
⬤ Unii cititori au considerat frustrant faptul că autoarea părea excesiv de dependentă de alții pentru sprijin în timpul recuperării sale.

(pe baza a 13 recenzii ale cititorilor)

Titlul original:

Am I a Good Girl Yet?: Childhood Abuse Had Shattered Her. What Would It Take to Make Her Whole?

Conținutul cărții:

Țipete ascuțite explodează în aer, neîncetate, străbătute de o teroare oarbă. Un animal rănit? O cameră de tortură? O voce calmă întrerupe strigătele înfiorătoare, asigurându-mi urechile reticente că victima este într-un loc sigur.

Dar trauma ei înfricoșătoare mă bântuie, răsunând în fiecare nerv al minții mele. Opresc caseta și mă sprijin pe pernele fotoliului prea capitonat pentru a reflecta mai bine la ceea ce tocmai am auzit. Țipetele acelea aparțineau unui copil mic - doar un copil - prins fără milă în menghina unei frici incontrolabile și devastatoare.

Ce atrocitate ar fi putut provoca o astfel de izbucnire violentă? Ce rău de nedescris i-a deformat inocența în devenire? Pot să suport să aud mai mult? Tremurând, mă întind și pornesc caseta din nou, împingându-mi limitele rezistenței pentru a asculta mai mult din această tiradă chinuitoare.

Mă aplec în față, cu mușchii încordați, tâmplele pulsând, gura uscată. În cele din urmă, țipetele se estompează, în timp ce o voce masculină constantă o liniștește pe tânăra victimă.

Cuvintele lui sunt neclintite, constante. Plânsul ei mic și înalt se transformă treptat într-un geamăt, patetic și dureros. Plânsete obosite se zbat, epuizate, din casetofonul de pe măsuța de cafea din fața mea: "Nu mai...

nu mai... Nu, nu mai vreau...." Tăcere. El își continuă balsamul de cuvinte: "Tu doar îți amintești, doar îți amintești.

Eu sunt aici. Acum ești în siguranță.

Totul a fost cu mult timp în urmă. Totul e doar o amintire. Nimeni nu-ți va mai face rău.

Nimeni.

Ești în siguranță acum." Suspinul meu inconștient de ușurare mă readuce în prezent și mă aplec din nou să închid caseta, spiritul meu tremurând provocându-mi mintea să ia în considerare implicațiile îngrozitoare a ceea ce tocmai am auzit. Va putea vreodată acel copil să descrie ceea ce a văzut? I se va permite vreodată să exprime ce i s-a făcut? Va putea vreodată să simtă bucurie, libertate? Și cine este acel copil? Mă lupt intens cu această ultimă întrebare, îngrozitor de conștientă că știu răspunsul, deși încă mă agăț cu disperare de creanga ruptă a necredinței mele. O cunosc bine - oh, cât de bine o cunosc, i-am auzit țipetele de multe ori.

Acel copil sunt eu.