Tempesta: Muzică furtunoasă în secolul al XVIII-lea

Titlul original:

Tempesta: Stormy Music in the Eighteenth Century

Conținutul cărții:

Tempesta este un termen inventat în această carte care se aplică muzicii care prezintă caracteristici agitate sau violente pentru a evoca teroarea și haosul, implicând idei precum pasaje rapide, figurații ritmice antrenante, accente puternice, texturi ample și instrumentație robustă, inclusiv alămuri și timpane proeminente. Muzica de acest tip a fost utilizată pentru scenele de furtună, care în operele din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea sunt aproape invariabil de origine supranaturală, și pentru alte experiențe înspăimântătoare precum urmărirea, nebunia și furia.

Această muzică "furtunoasă" a constituit ingredientele unui stil special la sfârșitul secolului al XVIII-lea, pe care cercetătorii din ultimele decenii l-au denumit Sturm und Drang, implicând o relație cu literatura germană care, în opinia mea, este inutilă și înșelătoare. Așa-numitele simfonii Sturm und Drang ale lui Haydn prezintă caracteristici care nu diferă cu nimic de descrierile furtunilor din operele și muzica sa sacră și nu există nicio dovadă că Haydn ar fi suferit vreun fel de criză personală sau chiar că ar fi răspuns la "spiritul epocii". El explora pur și simplu posibilitățile expresive ale stilului pentru a obține un efect dramatic/retoric.

De ceva vreme, cercetătorii sunt nemulțumiți de acest termen, dar nimeni nu a sugerat până acum o alternativă. Prin urmare, termenul "tempesta" se aplică tuturor manifestărilor acestui tip de muzică, o etichetă care recunoaște originile "furtunoase" ale stilului, dar care recunoaște, de asemenea, că acesta funcționează ca o contraparte la ombra.

Tempesta a contribuit enorm la popularitatea continuă a operelor pe teme supranaturale și a migrat rapid către muzica sacră și chiar către muzica instrumentală, unde a devenit parte a discursului actual. Muzica nu reprezintă doar supranaturalul, ci insuflă un răspuns emoțional ascultătorului.

Uimirea și teroarea fuseseră deja identificate ca surse ale sublimului, în special de către Edmund Burke (înaintea literaturii germane Sturm und Drang), iar în a doua jumătate a secolului a avut loc apariția literaturii gotice. Supranaturalul a rămas popular în teatre și teatre de operă, iar muzica specială care putea produce un răspuns emoțional de o asemenea amploare era un instrument puternic în arsenalul expresiv al compozitorului.