The Willows

Recenzii ale cititorilor

Recenzile despre „Sălciile” de Algernon Blackwood evidențiază scriitura sa atmosferică și tensiunea care crește lent, creând o poveste de groază supranaturală captivantă care lasă cititorilor un sentiment de neliniște și mister. În timp ce mulți îi laudă proza lirică și imaginile obsedante, unii consideră că îi lipsește dezvoltarea convențională a intrigii și încheierea, ceea ce duce la sentimente amestecate cu privire la final.

⬤ Stil de scriere liric și elegant.
⬤ Reușește să creeze o atmosferă tensionată și stranie.
⬤ Un horror psihologic unic care explorează necunoscutul.
⬤ Construiește un puternic sentiment de neliniște și paranoia în cititor.
⬤ Foarte recomandată fanilor literaturii horror clasice și supranaturale.
⬤ Disponibilă gratuit pe Kindle, ceea ce o face accesibilă.

⬤ Unii cititori consideră că intriga lipsește, cu acțiune sau rezoluție minimă.
⬤ Finalul poate părea ambiguu sau nesatisfăcător.
⬤ Stilul de scriere poate fi dificil sau lent pentru cititorii moderni.
⬤ Nu este potrivită pentru cei care caută stilul horror contemporan, precum Stephen King.

(pe baza a 182 recenzii ale cititorilor)

Conținutul cărții:

Algernon Henry Blackwood, (1869 -1951) a fost un scriitor englez de ficțiune supranaturală. Blackwood a fost, de asemenea, jurnalist și narator de radiodifuziune.

Blackwood a avut o carieră variată, fiind fermier în Canada, proprietar de hotel, reporter de ziar în New York și eseist pentru diverse periodice. Lucrările sale au inclus zece colecții de povestiri, paisprezece romane, povestiri pentru copii și câteva piese de teatru. Multe dintre povestirile sale reflectă dragostea sa pentru natură și viața în aer liber.

Cele mai cunoscute două povestiri ale sale sunt "The Willows" și "The Wendigo".

Un fragment din "Sălciile" spune: "Au devenit vizibile pentru prima dată, aceste figuri uriașe, chiar în vârful tufișurilor - imense, de culoarea bronzului, mișcătoare și complet independente de legănarea ramurilor. Le-am văzut clar și am observat, acum că am ajuns să le examinez cu mai mult calm, că erau mult mai mari decât oamenii și că, într-adevăr, ceva în înfățișarea lor le anunța că nu sunt deloc umane.

Cu siguranță, nu erau doar traiectoria mișcătoare a ramurilor în lumina lunii. Se mișcau independent. Se ridicau în sus într-un flux continuu de la pământ la cer, dispărând complet de îndată ce ajungeau în întunericul cerului.

Erau împletite unele cu altele, formând o coloană mare, iar eu le vedeam membrele și corpurile uriașe topindu-se unele în altele, formând această linie șerpuitoare care se apleca, se legăna și se răsucea în spirală odată cu contorsionările copacilor loviți de vânt. Erau nuduri, forme fluide, trecând prin tufișuri, aproape printre frunze - înălțându-se într-o coloană vie spre ceruri. Nu le-am putut vedea niciodată fețele.

Se revărsau neîncetat în sus, legănându-se în mari curbe, cu o nuanță de bronz tern pe pielea lor.... Cu cât mă uitam mai mult, cu atât eram mai sigur că aceste figuri erau reale și vii, deși poate nu în conformitate cu standardele asupra cărora ar insista aparatul de fotografiat și biologul.".