They Called Me Number One: Secrete și supraviețuire la o școală rezidențială indiană

Recenzii ale cititorilor

„They Called Me Number One” de Bev Sellars este o explorare emoționantă a experiențelor traumatizante cu care s-au confruntat copiii indigeni în școlile rezidențiale canadiene, detaliind distrugerea culturală provocată de politicile guvernamentale și instituțiile bisericești. Prin intermediul povestirii sale personale, Sellars ilustrează călătoria sa de la victimizare la emancipare, sensibilizând opinia publică cu privire la nevoia de justiție socială și reconciliere.

Cartea este descrisă ca fiind pătrunzătoare, onestă și bine scrisă. Criticii îi apreciază profunzimea emoțională și claritatea, remarcând modul în care surprinde ororile sistemului școlilor rezidențiale și, în același timp, celebrează reziliența. Cartea este considerată o lectură esențială pentru înțelegerea istoriei și culturii indigene. Mulți cred că ar trebui să fie predată în școli și o consideră un pas necesar spre reconciliere.

Unii cititori și-au exprimat dorința de a include mai mult context istoric alături de povestirea personală. Câțiva au considerat conținutul greu și dificil de citit din cauza subiectului dureros, ceea ce ar putea descuraja anumite categorii de public să se implice în carte.

(pe baza a 79 recenzii ale cititorilor)

Titlul original:

They Called Me Number One: Secrets and Survival at an Indian Residential School

Conținutul cărții:

Șefa Xat'sull Bev Sellars și-a petrecut copilăria într-o școală rezidențială condusă de biserică, al cărei scop era "civilizarea" copiilor nativi prin învățături creștine, separare forțată de familie și cultură și disciplină. În plus, începând de la vârsta de cinci ani, Sellars a fost izolată timp de doi ani la spitalul indian de tuberculoză Coqualeetza din Sardis, British Columbia, la aproape șase ore de mers cu mașina de casă. Trauma acestor experiențe s-a repercutat pe tot parcursul vieții sale.

Joseph's Mission din Williams Lake, BC, Sellars povestește despre trei generații de femei care au frecventat școala, împletind istoriile personale ale bunicii și mamei sale cu a sa. Ea povestește despre foamete, muncă forțată și bătăi fizice, adesea cu o curea de piele, precum și despre cerința de conformare într-o instituție străină din punct de vedere cultural, în care copiii erau închiși și denigrați pentru că nu erau albi și romano-catolici.

La fel ca și copiii nativi obligați prin lege să frecventeze școlile din Canada și Statele Unite, Sellars și ceilalți elevi ai Misiunii Sfântul Iosif aveau voie acasă doar pentru două luni vara și pentru două săptămâni de Crăciun. În restul anului, ei trăiau, munceau și învățau la școală. Misiunea St. Joseph este locul în care au fost comise controversatele și bine mediatizatele infracțiuni sexuale ale episcopului Hubert O'Connor, care au avut loc în timpul studenției lui Sellars, între 1962 și 1967, când O'Connor era directorul școlii. După închiderea școlii, cei care fuseseră obligați să o frecventeze au venit din rezervațiile din jur și au spart geamuri, au smuls uși și dulapuri din pereți și au spart tot ceea ce putea fi spart. Furia lor a transformat peste noapte un loc al memoriei rușinoase într-o grămadă de moloz.

În aceste memorii sincere și emoționante, Sellars rupe tăcerea cu privire la efectele de durată ale instituției și își articulează elocvent propria cale spre vindecare.