Recenzii ale cititorilor
Rezumat:Colecția de poezii a lui Joe Wilkins, „Killing the Murnion Dogs”, este lăudată pentru imaginile sale puternice, povestirea și profunzimea emoțională, reprezentând peisajele și experiențele din Montana și Mississippi. Fiecare poem contribuie la o narațiune coerentă, explorând teme precum bărbăția americană, memoria și complexitatea vieții. Criticii evidențiază capacitatea colecției de a evoca emoții puternice și de a conecta cititorul la locul în care trăiește.
Avantaje:⬤ Povestiri puternice și emoționante cu imagini puternice.
⬤ Poemele oferă atât duritate, cât și tandrețe, abordând teme complexe ale bărbăției și memoriei.
⬤ Atractiv din punct de vedere vizual și emoțional; scris accesibil, dar inventiv.
⬤ Colecția construiește un arc narativ puternic, fiecare poem contribuind la impactul general.
⬤ Captează eficient locuri specifice și semnificația lor.
Dezavantaje:⬤ Tematica axată pe pierdere și traumă poate să nu fie pe placul tuturor cititorilor.
⬤ Unii cititori ar putea găsi stilul prea melancolic sau greoi.
(pe baza a 4 recenzii ale cititorilor)
Titlul original:
Killing the Murnion Dogs
Conținutul cărții:
Poezie. KILLING THE MURNION DOGS, prima colecție completă a lui Joe Wilkins, este o serie de elegii.
Aici plângem ani și tați, autostrăzi și amintiri, râuri, barăci și mituri. Aceste poezii ne poartă pe autostrăzile cu două benzi și pe drumurile lăturalnice ale vastului interior american, de la câmpiile sărace din estul statului Montana până la mlaștinile de chirpici din Delta Mississippi, însă KILLING THE MURNION DOGS refuză răspunsurile ușoare ale nostalgiei sau cinismului. Mai degrabă, aceste poezii insistă să ne „amintim durerea bună”, că, în ciuda tuturor, „acest praf de aici este acasă”.
Și astfel căutăm mereu, insistent, un loc în care să rămânem în interiorul pierderii. „Este timpul să suferim”, ne spune Wilkins, ”să credem din nou în lume.
„Cea mai izbitoare componentă a acesteia este conștientizarea „lumii întregi”. Ceea ce este obișnuit devine transcendent.
În locuri abandonate și aparent neexcepționale, Wilkins ne obligă să recunoaștem ceea ce merită salvat, merită lăudat.” Deborah Kim, Indiana Review”.
