Un copil al celui de-al Doilea Război Mondial scrie: IUBIREA NU ARE TIMP ÎN RĂZBOI ȘI ÎN PACE: Un adevăr incomparabil

Recenzii ale cititorilor

Recenzile prezintă o imagine strălucitoare a memoriilor, subliniind povestea inspirată de perseverență a autorului în timpul ocupației japoneze a Filipinelor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Descrierile vii și profunzimea emoțională transmit haosul războiului, ilustrând în același timp dedicarea autorului pentru educație. Cititorii au găsit narațiunea relatabilă și de impact, remarcând în special potențialul acesteia ca adaptare cinematografică.

⬤ Narațiune înduioșătoare și inspirațională
⬤ descrieri vii și detaliate ale experiențelor din timpul războiului
⬤ ușor de citit
⬤ ține cititorii în suspans
⬤ oferă o perspectivă unică asupra impactului războiului
⬤ povestire relatabilă și personală
⬤ evocă emoții puternice și oferă informații istorice.

Unele secțiuni ar putea beneficia de o editare mai bună pentru fluiditate; câteva recenzii au indicat probleme minore cu coerența narativă.

(pe baza a 6 recenzii ale cititorilor)

Titlul original:

A Child of World War II Writes: LOVE IS TIMELESS IN WAR AND IN PEACE: A Truth Beyond Compare

Conținutul cărții:

Cartea povestește cel de-al Doilea Război Mondial, când armata japoneză a ocupat Baguio, Luzon de Nord, Filipine, pe 8 decembrie 1941. Bombardamentele cu covor au intrat în vocabularul populației.

Filipinezii sperau că vor fi cruțați. Au fost instalate posturi de santinelă deservite de soldați înarmați. Fiecare civil care trecea pe lângă santinele era oprit pentru a se supune actului de înclinare: nu doar o simplă înclinare a capului. Soldații demonstrau plecăciunile.

Nimeni nu proceda la plecare decât dacă santinela ilustra "mergem mai departe".

Santinelele îi pedepseau corporal pe cei care nu reușeau să facă plecăciunea joasă, joasă cerută. "Tatăl meu a fost o victimă timpurie. Îmbrăcat în haina și cravata obișnuite, a făcut o plecăciune pe care santinela a considerat-o cu mult sub așteptări. L-a bătut pe tata folosind o tijă mare.

L-a dezbrăcat de haine și le-a aruncat într-un coș de gunoi deja plin. Privitorii au fost înduioșați. Ca copil, am fost alungat. În cea mai jalnică stare în care l-am văzut pe tata, mi-a șoptit că ar trebui să mă înscriu la singura școală de limbă japoneză. Am făcut-o. Ca primii înscriși, profesorul nu vorbea cu noi în engleză. Am fost mai întâi testați pentru admitere și pentru capacitățile financiare. De fiecare dată când treceam prin fața santinelelor, le salutam în limba lor.

Mă respingeau, răspunzându-mi și ei în limba lor. Santinelele se simțeau libere să confiște bijuteriile trecătorilor: ceasuri, cercei, coliere, orice fel de accesoriu cu bijuterii. Mama mea obișnuia să poarte un ceas de piept pe un guler pe care santinela îl prindea fără avertisment. Gulerul a fost rupt. Mama s-a întors acasă. Lacrimile îi încadrau fața. Ea a plâns în timp ce își amintea cum ceasul ca a fost nașa ei atunci când a primit o diplomă care atesta calificarea ei pentru o carieră în învățământ.".