Vântul de vest: poezii și poezii în proză

Recenzii ale cititorilor

Cartea „Vântul de vest” de Mary Oliver este foarte apreciată pentru poezia sa frumoasă și evocatoare care explorează teme legate de natură, umanitate și reflecții filosofice asupra vieții și morții. Cititorii își exprimă profunda apreciere pentru capacitatea lui Oliver de a capta esența lumii naturale și de a o transpune în cuvinte relatabile și inspiratoare. Colecția se remarcă prin imagini puternice și impact emoțional, făcând-o accesibilă chiar și celor care nu citesc de obicei poezie.

⬤ Limbaj frumos și evocator care surprinde natura și emoțiile umane.
⬤ Teme înălțătoare și inspiratoare care rezonează cu cititorii.
⬤ Bine structurată în trei părți, cu un amestec de poezie și proză.
⬤ Stimulează imaginația cititorului și încurajează reflecția asupra vieții și morții.
⬤ Mary Oliver este o poetă îndrăgită, iar această lucrare îi sporește moștenirea literară.

⬤ Unii cititori preferă poezia axată pe condiția umană mai degrabă decât pe natură.
⬤ Câțiva au găsit utilizarea metaforelor excesivă sau stilul prea tradițional.
⬤ Este posibil ca această carte să nu fie recunoscută pe scară largă, ceea ce îi limitează publicul.
⬤ Un recenzent și-a exprimat atașamentul personal față de un anumit exemplar, subliniind o pierdere care nu are legătură cu calitatea cărții.

(pe baza a 23 recenzii ale cititorilor)

Titlul original:

West Wind: Poems and Prose Poems

Conținutul cărții:

The New York Times a numit poemele lui Mary Oliver "absolut convingătoare - la fel de autentice, emoționante și neverosimile ca prima adiere mângâietoare a primăverii". În această colecție uimitoare de patruzeci de poezii - nouăsprezece inedite - ea scrie despre natură și dragoste, despre felul în care acestea se transformă în timp.

Și felul în care rămân constante. Și cum credeai că va fi dragostea? O zi de vară? Crengile la locul lor și întinderile lungi de noroi? Florile din fiecare câmp, din fiecare grădină, cu ciocurile lor moi și umerii lor pastel? Pe o stradă după alta, gunoiul ticăie în rigole. Într-o cameră după alta, îndrăgostiții se întâlnesc, se ceartă, se îmbolnăvesc, se despart, strigă.

Unul sau doi sar de la ferestre. Cei mai mulți se sprijină pur și simplu, epuizați, cu brațele subțiri pe pervaz.

Au făcut tot ce au putut. Vulturul auriu, care trăiește nu departe de aici, are probabil o mie de pene minuscule care îi curg din ceafă, fiecare având forma unei sulițe infinit de mici, dar perfecte.